La 10 ani de la debutul editorial (cu "Nopti albe, zile negre" in noiembrie 2005), scriitorul Marian Coman revine in fata cititorilor cu romanul "Haiganu. Fluviul Soaptelor". Noua sa carte este primul volum editat de HAC!BD, editura care a impus pe piata romaneasca benzile desenate prin revistele HAC! (Harap Alb continua) si TFB (Tinerete fara batranete). De altfel, actiunea cartii are loc in acelasi univers in care se desfasoara si aventurile din benzile desenate "Harap Alb continua", Marian Coman fiind unul dintre scenaristii revistei.
Aflat la granita dintre fantasy si horror, "Fluviul soaptelor" dezvaluie fascinanta intalnire dintre un zeu decazut si un copil cu puteri miraculoase, romanul fiind prima parte dintr-o serie ce-l are in centru pe Haiganu, singurul dintre Cei Mari ce colinda prin lume.
"Haiganu. Fluviul Soaptelor" metabolizeaza elemente din mitologia traco-daca si din folclorul popular pe care le transforma in ceva cu totul nou. Ilustrat de graficianul Andrei Moldovan, romanul "Haiganu. Fluviul Soaptelor" te va duce pe taramuri populate de magi si de fiinte grotesti.
"Fluviul Soaptelor va va purta alaturi de copii si zei, de vrajitori si animale fantastice, de monstri morali si monstri fizici, intr-o lume fictionala in care Marian Coman lucreaza cu ceea ce stiti din alte povesti pentru a construi una noua, surprinzatoare", apreciaza criticul Catalin Badea - Gheracostea, pe coperta romanului.
Lumea din povestea lui Haiganu adaposteste Ordisia, marele Imperiu al Braului de Piatra, dar si stepe pustii strabatute doar de nomazii ce-si calaresc semetele antilope de fistic ori orase-cetate si regate conduse dupa datina vechilor regi. La Kaga-Krata, Ziraxes ascunde planuri necurate, in vreme ce, aproape de Giradrigas, capcaunul Dekibalos in fruntea Armatei Orfanilor viseaza sa stapaneasca lumea. Plecat de la marele templu din Korganon, un profet vesteste ca un zeu umbla prin lume, in carne si oase, iar Zourazi, copilul, e pe cale sa-l intalneasca. Ce se ascunde in spatele profetiei si cine trage cu adevarat de itele lumii, cata putere se poate aduna in sangele unui pui de vrajitor si cum de poate fi pedepsit un zeu ce poate privi pana la capatul timpului, iata cateva din intrebarile la care cititorii vor cauta raspunsuri pe masura ce vor pasi in lumea lui Haiganu.
"Cu Fluviul Soaptelor, Marian Coman trece de la traditie la modernitate, transforma basmul in fantasy si prin asta se situeaza pe harta mondiala a literaturii de gen. Partea cu adevarat buna e ca Marian Coman este un scriitor foarte talentat si ne reprezinta la cel mai inalt nivel", crede scriitorul Michael Haulica.
Haiganu. Fluviul Soaptelor (fragment)
Marian COMAN
Prolog
In fata furtunii de praf, muntele parea un pitic.
Profetul privea de la distanta, din saua antilopei sale, gandindu-se ca norul acela, de doua ori mai inalt decat marele Korganon si fara capat de-a lungul zarii, avea sa se strecoare prin fiecare crapatura, murdarind odaile calugarilor, ingrozind vitele din grajduri, culcand la pamant tufele de lavanda, umpland aerul cu uscaciune. Norul de praf parea un zid portocaliu, de neoprit, ori un lac murdar in care lumea se scufunda incet, asa cum se scufunda un dumicat de paine intr-o cana cu ceai.
Vestmintele profetului incepura sa fluture sub bataia din ce in ce mai apriga si mai rece a vantului si, dupa ce barbatul isi umezi buzele, primele fire de nisip ii scrasnira in dinti.
In cateva clipe, cel mai mare templu al lumii avea sa fie inghitit de praf.
- Desertaciune. Desertaciune in desert, chicoti el.
Cateva fire de nisip i se strecurara in gura si il facura sa taca.
Profetul isi intoarse antilopa si o lovi usor, indemnand-o sa lungeasca pasul. Apoi o data si inca o data, sa goneasca repede, mai repede, catre primele orase si chiar mai departe, in micile regate ori in imperiu, dincolo de Braul de Piatra, sa spuna ceea ce i-a aratat faptura de fum, sa le vorbeasca oamenilor despre zeul cel nou, despre Zeul Osandit, despre zeul cu un singur ochi, zeul care le colinda lumea, singurul de la Neris incoace care paseste in carne si oase pe pamant.
Apoi se gandi ca norul acela vine dupa el, ca un demon ori un balaur e suparat si incearca sa opreasca profetia si, privind in urma, chiar ii paru ca norul intinde doua brate si ca are chip de fiara, ca suiera si ca haraie, ba ii auzi si dintii clantanind, dintii din praf si din vant. Caci doua fulgere brazdara cerul plecand din norul de praf, iar bubuiturile din urma lor il speriara si-l facura sa tremure.
Isi inghionti si mai tare antilopa in vreme ce norul de praf musca aproape, din ce in ce mai aproape.
PARTEA I
1. Vocile
Haiganu
... Toate celelalte or sa vina...
... Arunca toate pietrele si cantareste fulgii...
... Nu podoabele sunt importante, cat maduva din oasele sufletului...
... Iar apa care curge nu se mai intoarce...
Mii. Mii de soapte. In fiecare secunda, neobosite, de nestavilit. Ca o apa. Ori ca un popor de greieri ce aleg sa cante in acelasi timp. Mii. De cate ori nu-si acoperise Haiganu urechile urland, poruncind ori implorand sa se faca liniste?! De cate ori nu asteptase Haiganu un raspuns la intrebarile pe care le arunca acolo, in mijlocul fluviului de soapte, ca pe o momeala intr-un carlig de pescuit?! Dar nu, niciodata nu primise raspuns. Vocile nu stiau sa asculte, nu stiau sa raspunda. Fluviul curgea mai departe, involburat de cuvinte, intunecat si rece. Haiganu smulgea uneori din multime o singura voce si o asculta cu atentie, in timp ce, in fundal, fluviul soaptelor continua sa murmure. Parca mai linistit. Parca mai putin rautacios. Parca mai intelegator. Si asa reusea sa adoarma. Cu cusma trasa pe fata si o singura voce torcandu-i in minte. O singura voce. De regula una joasa, grava: un vraci ce-si rostea rugaciunile catre Derzelas ori o femeie ce-si mangaia copilul bolnav implorand-o pe Kotys ori pe sora sa, Bendis, sa-l tina in viata. Erau voci calde, linistitoare. Voci care te lasau sa adormi. Insa erau si zile cand Haiganu se pacalea. Fie rugaciunile vraciului se transformau in blesteme infioratoare, fie alintul femeii, in urlete disperate. Haiganu arunca atunci vocea in fluviu si, inghitind-o, miile de soapte reveneau parca mai puternice, mai rautacioase, mai obositoare. De parca s-ar fi rupt un stavilar, iar valul urias cadea acum peste mintea lui, inecand-o.
Se saturase demult sa fie departe de cei asemeni lui. El, unul dintre Cei Mari, silit sa se tarasca printre cei mici.
Fiindca trecusera veacuri de cand Pleistoros il aruncase aici si aveau sa mai treaca alte veacuri fara ca Haiganu sa-l ierte. La sfarsitul timpului de va fi, in cel din urma ev, in cea din urma clipa si tot va fi sa-l intalneasca. Si atunci, in momentul acela, inainte ca toate cele ce sunt sa nu mai fie, Haiganu avea sa-si adune toata furia stransa in zilele de nedreapta osanda si sa-l loveasca cu ea pe Pleistoros in asa fel incat tot ce a indurat sa fie razbunat.
Haiganu se trezea cu gandul asta in fiecare dimineata si, deseori, tot asa, incerca sa adoarma cu el in minte.
Zourazi
Inchis intr-un grajd, cu lanturi la picioare, Zourazi tremura. Era umezeala si frig, iar fierul ce-i strangea gleznele ii cascase rani adanci in carnea picioarelor.
Zourazi nu avea mai mult de noua primaveri, insa-i parea deja o vesnicie timpul petrecut in grajdul lui Dekibalos. Adica intr-o incapere din lemn, pamant si stuf in care erau ingramadite animalele stapanului: cateva zeci de copii pe care Dekibalos ii folosea dupa cum credea de cuviinta. Pentru munca, pentru poftele trupesti, pentru sacrificiu, pentru raiduri ori chiar pentru mancare.
In unele nopti, cand scancetele celorlalti copii nu-i dadeau pace si-i frangeau somnul, Zourazi isi ducea mainile la tampla, se incrunta si o liniste fara cusur lua in stapanire totul. Intunericul parea deodata mai moale si parca Zourazi nici nu mai trebuia sa respire. Durerea si lanturile de la picioare pareau sa dispara, iar baiatul putea pasi bajbaind prin bezna.
- Hei! E cineva aici? soptea Zourazi si, pe masura ce continua sa mearga, ii parea ca aude murmurul unei ape, ca un rau ce curge peste pietre.
Dar nu, niciodata nu reusise Zourazi sa ajunga pe malul apei. Niciodata, de cand isi chema linistea, nu gasise raul, oricat de mult ii paruse ca s-a apropiat. Ori mana lui Dekibalos, infipta adanc in gatul sau in umarul sau, ori suturile celorlalti copii il scoteau din cautarile lui intunecate, direct in frigul diminetii.
- Nu mai poti, Zourazi? tuna uneori Dekibalos. Sa-mi spui daca nu mai poti fiindca Pleistoros isi asteapta ofranda. Iar sangele tau e la fel de bun ca oricare altul. Poate chiar mai bun! Esti fiu de mag, adica zeii au scuipat in venele lui taica-tau sa-i dea putere! Ha! Ha! Ha! Poate ca zeii isi vor saliva inapoi, de vreme ce tatane-tau si-a incalcat juramantul si-a zamislit copii.
- Hei! E cineva aici? soptea Zourazi si, pe masura ce continua sa mearga, ii parea ca aude murmurul unei ape, ca un rau ce curge peste pietre.
