Evgheni Vodolazkin a fost primit cu caldura in Romania, romanul sau “Laur”, aparut in 2014 la editura Humanitas s-a vandut foarte bine si a beneficiat de foarte multe cronici. Acum o luna a aparut si cel de-al doilea roman al sau in limba romana – publicat in Rusia in anul 2009, anterior romanului Laur – intitulat “Soloviov si Larionov”. In ambele romane, scriitura lui Vodolazkin este sofisticata si seducatoare, in acelasi timp.
Romanul “Laur” este povestea lui Arsenie, personaj complex, cu atribute clare de saman, initiat in arta vindecarii de un maestru, in acelasi timp crestin. Traieste in cicluri – de-a lungul povestii primeste patru nume – si evolueza pe structura traditionala, a magului vindecator. Unul dintre cele mai interesante episoade din carte este intalnirea lui cu acei “nebuni intru Hristos”. Vodolazkin insista ori de cate ori are ocazia pe ideea ca romanul sau – plasat in Evul Mediu rusesc – nu este un roman istoric. Pentru ca, o spune autorul in nenumarate randuri, timpul este relativ, istoria nu are un tel, ceea ce conteaza este relatia cu vesnicia.
Celalat roman, „Soloviov si Larionov” e compus din doua povesti intrepatrunse, cea a lui Soloviov, un tanar istoric care trece printr-o serie de aventuri savuroase in cautarea sa de a reface istoria vietii generalului Larionov, un general al Armatei Albe ce a reusit victorii miraculoase impotriva Armatei Rosii. Cea de-a doua este chiar istoria pe care o descopera Soloviov, eroica poveste a generalului Larionov. Un roman foarte bine scris, captivant si din care nu lipsesc deloc nici umorul, nici intriga politista, nici satira, nici istoria reala – desi personajul Larionov este fictional.
Soloviov si Larionov - de Evgheni Vodolazkin
Foto: Humanitas
Puteti cumpara romanul„Soloviov si Larionov” cu autograful autorului. Numar limitat de exemplare.
Mai jos puteti citi un interviu despre cele doua carti in care scriitorul raspunde si unor intrebari privind cenzura in Rusia – de care nu se arata prea ingrijorat, punand-o mai ales pe seama grupurilor conservatoare ortodoxe . Despre statutul scriitorului de astazi in Rusia Vodolazkin spune ca s-a imbunatatit considerabil, scriitorul redevenind un lider de opinie: “In urma cu 5-10 ani scriitorul nu avea nicio importanta, iar situatia s-a schimbat total in ultimii 5-10 ani”.
REPORTER: In finalul romanului Laur, personajul Anastasia spune: “Ce viata ciudata are Alexandru. [Alexandu cel Mare]. In ce a constat scopul lui istoric?” Laur ii raspunde: “ Viata nu are scop istoric sau el nu e principalul.” Care e relatia cu istoria in romanul Laur?
EVGHENI VODOLAZKIN: Laur, printre altele, spune ca istoria nu are un tel. Si acest lucru se spune in roman de cateva ori. Pentru ca telul il are un om, in mod individual, istoria insa nu poate sa aiba teluri. Pentru ca istoria este incrucisarea diferitelor vointe, diferitelor evenimente, iar aceste vointe au directii diferite. Stiti, ieri am spus un banc, despre doi locuitori din Siberia. Ei beau ceai si discuta, Ivanov si Petrov. Ivanov ii spune lui Petrov, nu e bine, te-am vazut ca mergi la sotia mea, nu e bine. Iar Petrov ii raspunde, nu va inteleg pe voi Ivanovii, tu spui ca nu e bine, iar sotia ta spune ca e bine. Asa ca trei persoane nu pot sa aiba un tel unic. Ce sa mai vorbim despre o tara intreaga si de o lume intreaga? Trebuie sa intelegem ca telul sau scopul este doar al unei personalitati, al unui om. Si in acest sens istoria este fie un ajutor, fie o piedica pentru o persoana. Istoria este o rama, iar tot ce este desenat sau pictat in acel tablou, este facut de noi insine. Si am sa va spun in stil biblic: nu este omul pentru istorie, ci istoria este pentru om.
REPORTER: Dar a trai intr-o relatie cu D-zeu inseamna a gasi o iesire din istorie?
EVGHENI VODOLAZKIN: Da, fara indoiala asa este. Istoria este ceea ce este legat de timp, iar D-zeu este o vesnicie. Candva fiecare dintre noi va pleca din timp si va ajunge in vesnicie. Si acesta va fi un dialog direct cu Dzeu. Si in acest sens, omul plecand din societate si din timp, trece intr-o alta forma de existenta.
REPORTER: Un personaj, Ambroggio, este un fel de profet al oamenillor simpli. El prevede scene din viata oamenilor obisnuiti. In general, profetii Vechiului Testament aveau viziuni asupra destinului popoarelor. De ce acest personaj are astfel de viziuni?
EVGHENI VODOLAZKIN: Intr-adevar, Ambroggio are darul de a prezice. Si el nu este un prooroc, un profet in sensul biblic. Pentru ca profetul biblic este o aparitie deosebita. Profetul biblic nu numai ca vede viitorul, functia lui cea mai importanta este de a condamna pacatele actuale. Ambroggio nu este de o asemenea amplitudine, insa fara indoiala este un om deosebit, care are darul de a vedea viitorul. Si el reprezinta un instrument al romanului prin care se arata ca timpul nu exista. De aceea, unele persoane, nu foarte multe, sunt capabile sa vada viitorul si, uneori, si trecutul. Iar Ambroggio este un asemenea clarvazator. Acest dar este uneori dat oamenilor indiferent de calitatile lor morale si intelectuale. As dori sa adaug un exemplu interesant. In primul letopiset rus, care se numeste Povestile anilor trecuti, unui cneaz i se spune ca va muri din cauza calului sau. Acest lucru l-a prezis un clarvazator, un mag. Si acest lucru s-a intamplat. Iar autorul crestin se intreaba, cum se intampla asta, pentru ca magul este un rau si gaseste citatul in care se spune ca prezicerea este un dar pentru oricine, indiferent de calitatile lui morale. Mie imi este foarte simpatic Ambroggio, este un erou minunat. Pentru mine este important Pentru ca erau importante calatoriile in timp pentru a dovedi ca timpul nu exista si atunci trebuie sa arati ca timpul este relativ.
REPORTER: Despre calatoria lui Arsenie in Europa, in calatoria aceasta el se intalneste de multe ori cu labirintul, in Alpi, in Creta, la Venetia. Este Occidentul un labirint pentru calatorul rus , cel putin pentru cel din sec al XV-lea?
EVGHENI VODOLAZKIN: O intrebare buna. SI mi-ati indicat o noua directie de gandire. Si va spun sincer ca nu am vazut aceasta metafora, dar felul in care ati pus intrebarea este foarte bun. In mare masura aceste cai ale omului rus in Occident reprezinta un labirint. Insa sper ca vor veni si vremurile cand acesta va fi un drum drept. Cultura crestina occidentala si cultura ortodoxa rasariteana fac parte dintr-o cultura general europeana. Si m-as numi pe mine insumi Europo-centrist. Eu reprezint acea parte a societatii ruse care doreste o legatura cat mai buna cu vestul Europei. Sigur ca transformarea drumului unui rus in Occident intr-un labirint nu este numai vina Occidentului. In primul rand este vina omului rus, care este capabil sa faca din orice drum drept un labirint. Aceasta este particularitatea noastra nationala.
REPORTER: Ierusalimul este o intalnire cumva ratata. Arsenie nu povesteste prea multe, nu si-o aminteste. Este tot o intalnire ratata cu istoria lumii?
EVGHENI VODOLAZKIN: Nu putem spune ca este pe deplin o intalnire ratata. Poate putem sa formulam intr-un mod diferit acest lucru. Chiar si o experienta negativa este o experienta. In ce consta aceste esec? Arsenie credea ca la Ierusalim va primi un fel de raspuns final. De fapt Dumnezeu exista si la Ierusalim, si-n acele tinuturi indepartate din Siberia unde traia Arsenie. Si nu degeaba staretul ii spune la Ierusalim: de ce ai venit aici? Oare nu puteai sa primesti aceste raspunsuri intr-o manastire din Rusia? Insa calatoria lui la Ierusalim a fost totusi utila. Altceva este faptul ca el nu a obtinut acea experienta pe care credea ca o s-o obtina. El a facut cunostinta cu lumea si a vazut Ierusalimul, ceea ce este important pentru orice crestin. Pur si simplu el nu trebuia sa creada ca toate intrebarile isi vor primi raspunsul intr-un singur loc.
REPORTER: As vrea sa vorbim si despre cartea de curand aparuta, Soloviov si Larionov. Cum ati scris cartea, cum v-a venit ideea, ati avut un material documentar preliminar?
EVGHENI VODOLAZKIN: Ideea aceasta mi-a venit - cum se intampla adesea - din diferite parti. Stiti ca un oras se afla pe diferite cai care se intrepatrund. Orasul se dezvolta acolo unde se intrepatrund cai comerciale, rauri, iar in romanul Soloviov si Larionov s-au intrepatruns cateva linii dintr-o data. In primul rand, strabunicul meu a luptat in Armata Alba, si aceasta fapt m-a indreptat catre aceasta tema. El a fost un om foarte curajos si a avut simtul umorului. Cand a fugit, dupa invingerea Armatei Albe, el nu s-a mai intors la Petersburg, unde traia, el a fugit in Ucraina, unde nu-l cunostea nimeni. Si acest lucru i-a salvat viata. Pentru ca daca s-ar fi stiut ca a luptat alaturi de albi, l-ar fi impuscat. Simul umorului consta in faptul ca, fiind profesor la scoala, lua cuvantul al diverse intalniri ale scolii si lua cuvantul ca veteran al razboiului civil. Insa el nu spunea concret de partea cui luptase. Aceasta carte ii este dedicata. Dar, sigur ca acest lucru ar fi fost prea putin pentru a scrie un roman. Pe mine m-a interesat un fenomen uluitor cum ar fi nebunii intru Hristos. Acest lucru este descris in Laur. Insa in acest roman parca as face primele incercari pentru a cunoaste aceasta tema. Eroul meu, generalul, este de fapt un nebun intru Hristos. Era functia cea mai nepotrivita pentru un nebun intru Christos, sa fii general, mai ales general rus. Se creeaza astfel un contrast uimitor, in care se vad mai viu trasaturile acestor nebuni intru Christos, ca fenomen. Generalul Larionov are doi predecesori in viata reala: generalul Slasciov, in principal, pe care il numeau dictatorul Crimeei. Este un general rus genial care a reusit sa reziste un an intreg impotriva rosiilor in Crimeea. Dar el avea multe trasaturi caudate. Al doilea predecessor al generalului Larionov este renumitul feldmaresal Suvorov. Este un conducator de oaste rus care nu a pierdut nicio batalie si a luptat in principal impotriva turcilor. Si nu numai. Pentru o creatie este foarte important ca eroul sa fie interesant. Sa fie neobisnuit. Si astfel, pe fundalul, acestei neobisnuinte este mai usor sa rezolvi problemele filozofice sau cele religioase. Insa stramosii generalului Larionov nu se limiteaza doar la actualitatea reala. Acesta este si generalul Hudov din piesa lui Bulgakov, Fuga. Iar generalul Hudov este intr-un fel precursorul generalului Slasciov. Asa ca, vedeti, aici este o mare familie de generali.
REPORTER: In romanul acesta se regasesc toate genurile de roman, si un roman de dragoste, si un roman politist, si ironie si tragedie, si satira. Cum ati combinat toate aceste elemente intr-o singura, de fapt, in doua povesti?
EVGHENI VODOLAZKIN: Eu cred ca scriitorul trebuie sa scrie ceva ce nu este plictisitor. Chiar daca in roman se vorbeste despre lucruri destul de serioase, aceasta nu inseamna ca cititorul trebuie sa adoarma. Si despre lucrurile serioase poti sa vorbesti destul de vesel. Mai mult decat atat, rasul este o distanta, iar scriitorul trebuie sa aiba o distanta fata de eroii sai. Doar pentru a-i vedea mai bine. Si aici rasul nu poate fi inlocuit. In ceea ce priveste faptul ca aici avem elemente ale unor genuri diferite, noi stim din parfumerie si din productia de bauturi alcoolice, ca daca buchetul este mai bogat, cu atat este mai bune. Problema este doar masura. Si este foarte important sa respecti proportiile. Iar eu am incercat sa fac acest lucru.
REPORTER: Si priviti toate personajele cu simpatie. Ludmila Uliskaia spunea ca centrul literaturii de care e nevoie acum ar fi omul, povestea omului simplu din perspectiva caruia se vad lucrurile. De aici vine simpatia dvs catre toate personajele, si cele pozitive si cele negative?
EVGHENI VODOLAZKIN: Desigur, as spune astfel. Scriitorul este o creatie a lui D-zeu, cu toate lucrurile care decurg din aceasta. Este asemanarea lui D-zeu. Inseamna ca si el este un creator. Si daca este asemanator lui D-zeu isi iubeste creatiile. Pentru ca D-zeu nu-i iubeste numai pe oamenii buni, ii iubeste si pe cei rai. Altceva este ca el nu le interzice si nu-i scoate de urechi din pacatele pe care le fac. D-zeu le respecta libertatea, libertatea de a face bine sau de a face rau. Scriitorul este un mic creator. Nu pot sa vorbesc in privinta altor scriitori, insa eu intr-adevar imi iubesc toti eroii. Insa aceasta iubire nu imi permite sa ma amestec in logica dezvoltarii lor. Ei merg pe drumul lor si vad ca acest drum este rau. Insa daca voi lua acest personaj ca o figurina de pe tabla de sah si il pun pe un drum bun, de pe patratica intunecata pe una deschisa la culoare, alba, atunci acest lucru nu ar fi cinstit. Si nu ma veti mai crede. De aceea dragostea mea ramane ca un sentiment la distanta, nu vreau sa le ingradesc libertatea. Se stie ca Tolstoi a spus candva despre Anna Karenina: Ia uite ce-a facut, s-a aruncat in fata trenului! El nu se astepta ca ea va face acest lucru.
REPORTER: Care e conditia scriitorului rus astazi, cum a evoluat statutul lui social in ultimii 25 de ani?
EVGHENI VODOLAZKIN: Conditia este destul de dificila, comparativ cu epoca sovietica se pare ca situatia scriitorului s-a inrautatit material. Scriitorul sovietic era in majoritatea cazurilor un om bogat. El era editat in tiraje la care nici macar nu te poti gandi acum: 200 , 500 – 700 000 de exemplare. Putea sa-si cumpere, datorita unei carti, cateva automobile. Aceasta era bomboana. Dar exista si biciul. Daca facea un pas la stanga sau la dreapta de la drumul permis, atunci intra in actiune biciul. Dar, atat timp cat mergea pe drumul care ii era permis, asupra lui cadeau numai lucruri bune, numai turta dulce. Acum nu mai exista acest drum. Acum, poti sa mergi pe orice drum, acum nu mai exista bici, nimeni nu-i mai indica scriitorului cum sa traiasca si despre ce sa scrie. Dar nu mai exista nici turta dulce. Dar eu prefer situatia actuala.
REPORTER: L-am vazut pe Evtusekno in anii ’70, intr-un filmulet pe Youtube, in fata unei enorme multimi de oameni citind poezie. Mai e scriitorul de azi un lider de opinie?
EVGHENI VODOLAZKIN: Eu as spune ca scriitorul azi a devenit deja liderul de opinie. Pentru ca in urma cu 5-10 ani scriitorul nu avea nicio importanta, iar situatia s-a schimbat total in ultimii 5-10 ani. Si nu este intamplator. Pentru ca pentru literatura exista vremuri bune si vremuri mai putin bune. Perioadele revolutionare, in care societatea fierbe, nu sunt bune pentru literatura. Pentru ca literatura in acesti ani nu este foarte interesanta. Este interesanta publicistica care rezolva in mod operativ problemele care apar in societate. Literatura nu se poate intoarce, pare ca nu reuseste sa ajunga din urma evenimentele. Insa peste cativa ani va scrie despre aceste evenimente. Iar ceea ce a produs publicistica va fi dat uitarii, iar ceea ce a produs literatura va ramane. Pentru ca punctul de vedere al publicisticii este asupra evenimentului de astazi si atat. Iar literatura, datorita distantei, este privirea de la inaltimea zborului de pasare. Acum s-au incheiat acele cutremure in societatea rusa care au avut loc de la dezmembrarea Uniunii Sovietice. Iar acum publicistica a trecut in planul secund si pe primul plan a venit literatura. Iar scriitorul a ocupat sau aproape a ocupat acel loc pe care l-a avut intotdeauna. Si acelasi Evtusekno despre care ati amintit a apreciat acest lucru prin urmatoarea afirmatie: Poetul in Rusia este mai mult decat un poet. Sigur, poetul in sensul larg, adica si prozatorul… Pentru ca pana la un moment dat, intr-o oarecare masura acesta era rolul profetului in Rusia, profetul in sensul de condamnare, dar chiar si in sensul prezicerii. De exemplu, toate relele perioadei sovietice au fost prezise de Dostoievski. Astazi a crescut foarte mult interesul fata de intalnirile cu scriitorul. Eu am fost in luna iunie la Irkustk. La intalnirea literara oamenii au umplut un teatru intreg. Si acest lucru nu se intampla numai in Rusia. Eu am avut o intalnire la Iasi. Si tot asa s-a umplut un teatru intreg. Ieri aici, magazinul Humanitas a fost plin. Eu cred ca daca in Rusia acest fenomen iese putin mai mult in evident din cauza evenimentelor din Rusia, eu cred totusi este un proces la nivel mondial. De exemplu in Italia, vin foarte multi oameni la intalnirea cu scriitorul. Cred ca interesul fata de literatura si fata de scriitori merge in valuri. Acum este acel val cand scriitorul este interesant. Iar sa scrii in aceste vremuri reprezinta o mai mare responsabilitate, dar si o bucurie mai mare.
REPORTER: Sunteti scriitor si noua ne vin tot felul de informatii privind cenzura practicata in Rusia. Cum vedeti in cenzura in teatre, la opera, de pilda. [nota 1] Cum vedeti aceasta cenzura, caracterizata de un critic de teatru, ca fiind si un rezultat al unei “revolutii conservatoare”.
EVGHENI VODOLAZKIN: Cenzura de obicei este legata de actiunea guvernului. Particularitatea cenzurii in Rusia acum este ca initiatorul acestei cenzuri nu este guvernul. Lucrurile despre care vorbiti dvs, de exemplu interzicerea unor spectacole reprezinta pozitia partii conservatoare a societatii care este foarte mare. Si trebuie sa va spun ca acele spectacole care au fost interzise sunt cu adevarat provocatoare. Aceasta este o tema complicata. Eu unul nu as interzice nimic. Regizorii spun ca cei carora nu le plac productiile lor anticrestine, pot sa nu vina. Dar nu cred ca este o pozitie foarte corecta. Pentru ca el isi prezinta spectacolele si le pune in scena intr-un spatiu social. Acest lucru nu se intampla la el acasa, unde are dreptul sa faca ce doreste. Majoritatea oamenilor sunt indignati de motivele anti-crestine ale unor spectacole. Si in aceasta situatie putem sa ne amintim de o renumita expresie englezeasca: Libertatea dvs de a da din maini se opreste la varful nasului meu. De fapt acest om, acest regizor isi realizeaza libertatea lui, dar nu se gandeste ca intra pe un teritoriu strain. Pe teritoriul unei credinte straine. El poate sa-si imagineze proprii eroi si sa faca ce doreste cu ei. Insa joaca intr-o poiana straina. Il ia pe Hristos, pe Nascatoarea de D-zeu ca material pentru cautarile sale. Aici lucrurile nu sunt asa de simple si este o problema asemanatoare cu cea care a aparut in cazul caricaturistilor din Paris. Libertatea artei nu este libertatea de a jigni. Ei intelegeau perfect pe cine jignesc. Si acum cand a aparut o situatia similara, au facut o caricatura cu acel copilul care s-a inecat, multi au inceput sa aiba o atitudine diferita fata de ei. Libertatea pentru ceva este o libertate constructiva. Libertatea pentru creatie. Si exista libertatea fata de ceva, o libertate care este distructiva. Revenind la discutia despre cenzura, aceasta este legata in mod concret de piese. In ceea ce priveste cenzura presei, in unele publicatii ea se simte. Dar sunt acele publicatii care depind din punct de vedere financiar de structurile guvernamentale. Dar exista si ziare care sunt independente de stat, de exemplu Novaia Gazeta, care este foarte critica fata de guvernul lui Putin, care il critica pe Putin, de asemena postul de radio Dojdi, postul de radio Echo Moskvi, cel mai popular in Rusia. Si ei pot sa-si exprime punctele de vedere ultra de opozitie fara niciun fel de probleme. In ceea ce-i priveste pe scriitori nu simt niciun fel de presiuni. Pentru ca, de fapt, din punct de vedere al propagandei, ei nu sunt interesanti pentru stat. Din punct de vedere al propagandei, cei care vor sa controleze propaganda si orientarea acesteia, aceia trebuie sa controleze televiziunea, radioul si, intr-o oarecare masura, ziarele.
REPORTER:… si Internetul.
EVGHENI VODOLAZKIN: Internetul nu poti sa-l controlezi.
REPORTER: Exista o instituite de stat, Roskomnadzor, care cenzureaza sistematic si blogurile opozantilor si publicatii din afara Rusiei… exista procese in Rusia
EVGHENI VODOLAZKIN: Eu nu pot sa afirm sau sa infirm pentru ca eu nu sunt un om al Internetului. Din principiu nu intru in nicio retea sociala si nu citesc ce se scrie acolo. Pe Internet caut informatie. Insa din considerente generale cred ca cenzurarea Interentului este foare dificila si avand in vedere ca foarte des citesc atacuri foarte dure la adresa guvernului, cred ca acestea sunt mai dese decat aprecierile pozitive la adresa guvernului. Judecand dupa aceasta, cezura Interentului, chiar daca exista, nu isi atinge scopurile.
REPORTER: Exista un act semnat si de presedinte care se numeste Fundamente pentru politica culturala de stat, in baza acestui act au fost interzise spectacole, asta a fost baza legala. E un act adoptat in 2013.
EVGHENI VODOLAZKIN: Va spun sincer nu stiu nimic despre acest document. Problema cu spectacolele despre care stiu, este vorba de Novosibirsk, cel mai renumit caz. Acolo a fost protestul bisericii si protesul credinciosilor. Acolo totul a fost mult mai usor, fara niciun fel de indicatii…
REPORTER: Dar baza legala a interzicerii a constituit-o un act al statului.
EVGHENI VODOLAZKIN: Eu cred ca baza era o lege care interzice jignirea sentimentelor credinciosilor, nu este vorba despre aceasta lege? Altceva este ca aceasta lege nu trebuie sa fie o explicatie pentru orice fel de interdictii. Si cand fundamentalistii ortodocsi dau buzna intr-un muzeu, nici acest lucru nu trebuie permis. Ideea este ca adevarul nu sta la poli, intotdeauna se afla undeva la mijloc, trebuie sa ducem un dialog. Intotdeauna poti sa gasesti mijloace de exprimare fara a-l jigni pe celalalt. Iar regizorul care este ‘progresist’ si care pune o piesa anti-crestina in scena, nu intelege de ce nu poate sa-si exprime parerea. Daca de exemplu nu crede in D-zeu, poti sa vorbesti cu el in termeni umanisti. Sa zicem ca un regizor care nu este atat de ‘progresist’ pune in scena o alta piesa, unde mama primului regizor va fi prezentata ca o prostituata, asa vede acest al doilea regizor situatia. Va considera primul regizor ca o asemenea tratare isi are locul? Ideea este ca fiecare om are o sfera a sacrului, pentru unii este Dumnezeu, pentru altii sunt parintii si pentru altii, sa zicem, e partidul din care fac parte. Cel mai ingrozitor este atunci este lovita aceasta parte sacra. Si este o ocupatie nemiloasa. Si cei care fac acest lucru sa nu incerce sa para ca nu inteleg despre ce este vorba. Acest om intelege pe teritoriul cui patrunde. Si intelege cui ii face rau. Iar daca va spune ca nu intelege acest lucru, aceasta este o minciuna. De aceea eu sunt pentru dialog, pentru a explica toate problemele. Nu trebuie sa joci pentru acutizarea lucrurilor. Si vreau sa repet, poti sa cazi de acord asupra oricarui lucru.
Note
[1] vezi http://www.newyorker.com/news/news-desk/the-new-russian-censors
EVGHENI VODOLAZKIN s-a născut în 1964 la Kiev, unde și-a făcut studiile universitare. Este doctor în științe filologice, specialist în literatura rusă veche. Din 1990 devine cercetător la Institutul Literaturii Ruse (Puskinskii Dom) din Sankt-Petersburg. Este autorul a peste o sută de lucrări științifice, a contribuit la elaborarea enciclopediei Cântec despre oastea lui Igor și a Bibliotecii literaturii Rusiei Vechi, precum și a lucrării Cuvioșii Kiril, Ferapont și Martinian din Belozersk. În 1992, la invitația Universității din München, și-a aprofundat studiile de medievistică occidentală, ținând și cursuri de literatură rusă veche. În 1998 a organizat conferința internațională „Cultura mânăstirească: Orient și Occident“. În perioada 1998-2002 a fost (cu întreruperi) bursier al Fundației Alexander von Humboldt, desfășurând o activitate de cercetare și publicând, în 2000, la München monografia Istoria universală a Rusiei Vechi. Din anul 2012 este redactor-șef al revistei Text și tradiție, editată de institutul său. În paralel, începe să scrie literatură. Debutează în 2005 cu romanul Răpirea Europei. În 2009 publică romanul Soloviov și Larionov, care se bucură imediat de succes, fiind nominalizat la premiile Andrei Belîi și Bolșaia Kniga (Marea Carte). În 2011 îi apare culegerea de studii și eseuri Instrumentul limbii. În 2012 publică romanul Laur (Lavr; Editura Humanitas Fiction, 2014), care devine revelația literară a anului 2013 în Rusia, fiind dublu câștigător al Premiului Bolșaia Kniga – Premiul întâi și Premiul cititorilor – și câștigător al Premiului Iasnaia Poliana (Lev Tolstoi). Tot în 2013, romanul a fost nominalizat pe lista scurtă la premiile Naționalnii Bestseller (Bestsellerul Național) și Russkii Buker (Booker Rus). Opera literară a lui Evgheni Vodolazkin este în curs de traducere în peste douăzeci de țări.
