Print
YM
E-mail
Mai mare|Mai mic

S.O.S. Marcel Iancu

de Luminita Batali     Contributors.ro
Marţi, 27 octombrie 2015, 17:20 Actualitate | Cultură


"Imobilul Bazaltin"
Foto: Arhiva personala

Întâmplarea face să fi trecut zilele acestea prin Piața Charles de Gaulle și să fi observat cu oroare lăsarea spre distrugere (deliberată ?) a uneia dintre clădirile cele mai remarcabile ale modernismului, semnată de Marcel Iancu, personalitatea care a introdus, cum bine recunoștea G. M. Cantacuzino într-un articol din ”Contimporanul”, acest stil la noi.

„Imobilul Bazaltin” era, pentru cei ce intrau în București dinspre Vila Minovici, fântâna Miorița și Arcul de Triumf, prima afirmare, prima voce cristalină a unei arhitecturi și mentalități cosmopolite ce vorbea limpede oricărui privitor despre vocația europeană a Bucureștilor (celalaltă elegantă opțiune arhitecturală a orașului anilor ’20-’30 fiind curentul numit mai târziu art-déco – un alt segment de patrimoniu obliterat și vandalizat constant de renovările brutale ale analfabeților îmbogățiți după ’89 ).

Înainte ca cilindrul agresiv amplasat acolo (nelegat, în regimul său de înălțime, de nicio construcție preexistentă, apăsând prin masivitate cam tot ce respira anterior în jur, de la Arcul de Triumf, la statuia Aviatorilor) construcția lui Iancu ne purta gândul spre toate acele depărtări civilizate, spre orașele Europei și Americii cu care acest mare stil ne înrudea. Acum, noua construcție (a cărei calitate estetică în sine e indubitabilă, locul e culpabil) ocupând masiv spațiul pieței, introducând peremptoriu vocabularul unui alt timp, ocupând primul plan și trimițând tot restul în plan secund, pentru necunoscători și pentru marele public uzează moral clădirile din jur, condamnarea lor la dispariție nemaifiind percepută în brutalitea ei, nemaifiind resimțită ca o pierdere.

Toate ferestrele sunt acum orbite prin scoaterea brutală a lemnăriei și a geamurilor, ”artiștii” de graffiti au murdărit fațada cu tot ce le-a trecut prin cap, gardul metalic din elemente geometrice este strâmbat, ne îngrozește gândul la ce devastări s-au întâmplat la interior. Or, arhitectura modernistă trăiește și prin păstrarea detaliilor sale fine, nu numai prin compoziția volumetrică (detaliile obliterate prin renovare fac irecognoscibilă gândirea plastică a lui Marcel Iancu la imobilele din str. Caimatei sau din str. Silvestru – ce să mai vorbim de masacrarea fațadei blocului Malaxa a lui Horia Creangă!).

Nu am putut investiga cine este proprietarul (Hotnews și Catiușa Ivanov au, de ani buni, grijă de București, poate investighează cazul, la fel și Asociația Salvați Bucureștiul) dar cunoaștem rețeta, și am văzut-o pusă în aplicare la casa din str. Visarion, aflată vizavi de casa lui Dinu Lipatti, dărâmată la ciocan în câteva ore, fără autorizație, deși fusese, ca prin miracol, perfect păstrată până în 2007 (în toate detaliile fine ale eclectismului european), deși pledase în favoarea ei, la emisiunea TVR ”Case care plâng”, Profesorul Andrei Pippidi!

Alois Riegl spunea că monumentele ne pun în prezența, în contactul imediat al unor energii istorice * ori noi să asistăm, iarăși neputincioși, la distrugerea marelui mesaj modernist, la aneantizarea uneia dintre valorile patrimoniului României, dar și ale celui internațional, vizavi de statura unui artist și arhitect precum Marcel Iancu? **

Problema salvgardării clădirilor de patrimoniu (noi nu avem un cuvânt precum ”heritage” care să sensibilizeze instantaneu publicul larg; în schimb, când un anglofon aude ”heritage” știe imediat că e vorba de ceva ce-i aparține și lui) de lăcomia patologică a rechinilor terenurilor, nezăgăzuită de nimic, ba chiar facilitată de corupția generalizată care domnește în primării, nu e numai slaba protecție legală (mai nou, justiția a început să înțeleagă importanța economică și socială a patrimoniului, Asociația Salvați Bucureștiul are adesea câștig de cauză în eforturile sale pentru cultura românească) ci constă poate în faptul că legea prevede mai mult aspecte punitive decât măsuri concrete de ajutor. Noul Cod Penal incriminează distrugerea (la art. 253, alin. 3 referindu-se explicit la patrimoniul cultural) dar au timp parchetele să se sesizeze din oficiu și față de infracțiunile ce ne lasă, efectiv, și din multe puncte de vedere, mai săraci?

Să pornim de la o altă ipoteză (probabilistic mai rară) și anume de la buna credință a proprietarului (care ni se pare cam îndepărtată în cazul acestui imobil scump la propriu și la figurat). El poate fi amendat (sau mai rău, conform alin. 3 din art. 253 NCP) chiar dacă nu lasă, cu intenție, să se ruineze un edificiu de patrimoniu, fenomenul apărând în acest caz (al bunei-credințe) din obișnuita lipsă a banilor. Or, păstrarea unui monument istoric cere bani și muncă pe măsură – activitatea de păstrare a patrimoniului fiind și o mare creatoare de locuri de muncă și, chiar și în România, de ceva prosperitate prin turism etc., un consumator de buget dar, la final, ca și educația, creator de buget. Cum pot eu, statul, să sancționez, fără să ofer nimic în schimb? Și nu vorbesc de ”facilități”, de paleative precum ”creditele” arătate de legea patrimoniului (nici măcar reducere la TVA la materialele de construcție nu există) ci de sume importante, care să rezolve aceste probleme efectiv.

Se pornește de la ideea (vizavi de Halele Obor, Calea Moșilor veche, am publicat mai demult părerea oficialilor din Primăria sectorului 2 etc.) că nu pot, ca autoritate publică, să-l ajut pe proprietar pentru că acesta este proprietar așadar lui îi incumbă toate responsabilitățile. Dar, în același timp, noțiunea de patrimoniu cultural implică și un fel de co-proprietate ”morală” sau spirituală  – este o moștenire, o valoare a întregii culturi a unui popor sau chiar a lumii ; de asemenea statul are drept de preemțiune în cazul monumentelor istorice scoase la vânzare și ar fi interesantă o statistică a ne/exercitării acestui drept în ultimele decenii. Atunci, de ce această piedică în a acorda finanțare pentru restaurare, această piedică a ”proprietarului unic”, care duce la ruina iminentă a puținului patrimoniu demn de acest nume rămas în București (unde ”Centrul istoric”, cum bine se știe, nu se reduce la singura idee răsărită în zeci de ani – ciupercăria de cârciumi mai mult sau mai puțin salubre)? Poate dreptul de preemțiune ar trebui însoțit de un rol mai activ al statului (să nu ne gândim la cine e, acum, statul, ci să fim optimiști) în cazul, de exemplu, al monumentelor de categoria A.


Citeste intreg articolul si comenteaza pe Contributors.ro











Citeste doar ceea ce merita. Urmareste-ne si pe Facebook si Instagram.

















4650 vizualizari

Întâlniri on-line | #deladistanță

Top 10 articole cele mai ...



Hotnews
Agenţii de ştiri

Siteul Hotnews.ro foloseste cookie-uri. Cookie-urile ne ajută să imbunatatim serviciile noastre. Mai multe detalii, aici.



powered by
developed by