As putea acum sa ma asez binisor si sa va insir verzi si uscate despre cel de-al doilea roman al lui Bogdan Popescu (Cine adoarme ultimul, Polirom, 2007). Sau, mai bine zis, sa va povestesc, pentru inceput, ce se intampla in carte, cine e bun si cine e rau, cine moare, cine pe cine iubeste – in orice proza cu pretentii romanesti cineva trebuie sa moara si altcineva sa se indragosteasca – si cine merge, in cele din urma, la culcare.

• Realismul magic e o reteta veche si epuizata. Pentru a scoate, dintr-o asemenea reteta, ceva digerabil trebuie sa fii un prozator al naibii de atent, de tenace si de ambitios/sinucigas/talentat.
• E uimitor ca, la 40 de ani dupa Un veac de singuratate, apar autori care se simt la ei acasa intre limitele canonice ale realismului magic. Exemplu: Bogdan Popescu si cel de-al doilea roman al sau, Cine adoarme ultimul.
• Un roman bogat si ametitor, neaos si hazliu, o gazeta de perete populata cu tarani poznasi si intelectuali fuduli, cu demoni si draci impielitati.
• Lucrurile se petrec, de la un capat la altul, aiurea pentru ca ele sunt deformate de visul unei fapturi ciudate, numita Cel ce Doarme – un soi de zeitate onirica a romanului.

Reflexe critice si indosarieri

As putea, prin urmare, sa va explic despre ce e vorba in romanul lui Bogdan Popescu – sau, mai bine zis, in Satul cu sfinti, un fel de Macondo plasat in Campia Dunarii (referire facila, cu care vor arunca toti criticii) –, sa numar personajele, dintre care sa delimitez doua figuri centrale (un profesor suplinitor de tara si un pusti care, peste ani, se intoarce intr-o vacanta, dupa primul an de studentie, la el in sat), apoi sa numar si sa indosariez firele narative principale, secundare si tertiare, cu ciorchinele de personaje secundare, tertiare, episodice si decorative agatate de ele.

Ar fi insa extrem de complicat. si inutil, pentru ca o indexare anosta, cu sertare si sertarase, nu ar spune nimic despre romanul lui Bogdan Popescu.

As putea, apoi, sa separ intamplarile fantastice de cele realiste si sa afirm ca romanul penduleaza intre planul fantastic si cel realist, intre secvente cu draci, balauri cu solzi cat tiglele de pe casa, morti vii si cai vorbitori, pe de o parte, si incaierari, betii, conversatii aprinse, insulte colorate si povestiri deocheate, pe de alta parte.

Nu cred insa ca intre cele doua dimensiuni se poate trasa o delimitare clara. Cea mai la indemana eticheta vine tot din proza sud-americana: realism magic. Miraculosul coexista, in mod natural, cu realul, intr-o dimensiune in care neobisnuitul se banalizeaza si capata patina obisnuitului.

Paranteza – riscurile realismului magic

Realismul magic este o reteta destul de riscanta, si prin aparenta simplitate a mecanismului ei, si prin epuizarea interesului pentru formula. Pericolul e, intai si intai, sa lasi senzatia neplacuta de déjŕ vu; apoi, sa te pierzi in enumerari, in simbolism, in metafizic, in increngaturi de intamplari supranaturale lipsite de sens si sa plictisesti cititorul.

Desi a primit un Premiu al Academiei Romane pentru volumul sau de debut („Vremelnicia pierduta”, 2001), Bogdan Popescu e un prozator de care nu a auzit aproape nimeni. Lucreaza la „Caiete critice” din 1993, este un personaj retras, departe de publicitatea si de jocurile scenei literare.

Poti, apoi, foarte usor, sa incurci firele narative, sa pierzi din vedere personaje si capete de fraza, sa faci abuz de puncte de vedere multiple, de oglinzi paralele si de lentile ale imaginarului si sa iriti cititorul de-a binelea; in fine, sa incerci sa dregi totul cu putina ironie, ca sa dai impresia ca ai intentionat, de fapt, sa clocesti o parodie, si sa-l impingi pe cititor la gesturi extreme: sa-ti dea (sa-si dea) cu cozonacul narativ/romanul de 400 de pagini in cap.

Uimitor este, prin urmare, ca, la 40 de ani dupa ce Un veac de singuratate a devenit un titlu-cult pentru scriitorii si cititorii din lumea larga apar autori (in cazul nostru, romani) care se simt la ei acasa intre limitele canonice ale realismului magic. Un prim exemplu este romanul Degete mici, al lui Filip Florian, aparut, anul trecut, tot la Polirom. Un altul este Cine adoarme ultimul, al lui Bogdan Popescu.

Gazeta de perete din mijlocul satului

Aici se opreste reteta si incepe originalitatea/ambitia/talentul lui Bogdan Popescu.

Spuneam ca ma abtin sa detaliez toate clasificarile si sa urmez pasii intrati in reflexul criticii descriptive pentru ca o prezentare plata, de atlas de biologie, nu ar surprinde nimic din atmosfera romanului, din lejeritatea si hazul de suprafata al acestuia, din sobrietatea lui de profunzime si din fascinatia cititorului atras, deopotriva, de inventivitatea si bogatia epica, de fluenta naratiunii, de dialogurile neaose, de personajele sucite, care pot purta sau nu cozi de reptila tarate, lenes, prin praful de pe drum. intre superstitii si aparitii fantastice, intre directivele partidului si haosul economiei de piata se desfasoara spectacolul vesel si trist, comic si grotesc al unui sat de campie, pus in scena de un regizor poznas.

Protagonistii – tarani si intelectuali cu aere de oraseni, preoti si ofiteri, soldati si functionari, afaceristi si speculanti, vaduve si codane, romani si rudari, adulti si copii (foarte multi copii, si foarte multe aventuri si jocuri) – sunt pline de vicii (in special bautura, furtul din avutul statului si preacurvia), de betesuguri, au fixatii si ciudatenii si sfarsesc, in general, prost. Cand nu parasesc satul, iesind temporar din campul vizual al naratorilor (profesorul Foiste si Ectoras–Repetentu, plus un narator omnistient), eroii se ineaca, se sinucid, trec des prin arestul armatei si al politiei, devin victimele propriilor patimi sau ajung la casa de nebuni.

Romanul e, de fapt, o cronica a intamplarilor marunte, infinit dezvoltate si nuantate prin reluari si completari succesive, din perspective diferite. Fiecare poveste porneste, mai intai, ca fir principal, pentru a se intrerupe si a se pierde in altele; la un moment dat, revine la suprafata, ca detaliu secundar, in decorul altei povesti, si tot asa, pana se sfarsteste intr-un nod al manunchiului narativ. Un talmes-balmes de amanunte diverse intr-o gazeta de perete atarnata in mijlocul satului.

Cel ce doarme bine

Violenta e, in general, ludica si face parte dintr-un fel de cod al bunelor maniere deprins inca din copilarie: daca nu ma injuri cum se cuvine de mama, nu ma respecti. Sub pojghita vesela exista si un nivel mai sobru, in care plutesc teme si probleme grave; aceasta nu altereaza, insa, veselia care acopera, ca o glazura, oamenii si locurile si nu transforma farsa in drama.

Lucrurile se petrec aiurea pentru ca ele sunt, partial, deformate de visul unei fapturi ciudate, de care unii sateni se tem, in timp ce altii o ignora, si pe care autoritatile hotarasc sa o gaseasca, la un moment dat, si sa o opreasca din visat.

Faptura e numita Cel ce Doarme si e un soi de zeitate onirica a romanului. Nu e nici buna, nici rea, desi e invinovatita pentru haosul din lume: „«Ce ne facem, parinte, cu ai de cred ca exista cineva numit Cel ce Doarme si care, visand, inraureste lucrurile ce se intampla aievea? Oamenii ba ar crede, ba n-ar crede, n-avem de unde sti daca intr-adevar doarme cineva sub tufe de urzici in Codrul de Miazanoapte si ne viseaza intamplarile. De la o vreme incoace, mintea aceluia a inceput s-o ia de tot razna si ne trimite semne de tulburare”.

La capitolul semne de tulburare intra, deopotriva, comunismul, saracia, intamplarile supranaturale, viciile oamenilor, fara a fi clar, in vreun fel, care sunt intamplarile normale, din logica fireasca a realitatii. Atata timp cat exista un vinovat si o sursa a raului, relele oamenilor n-au de ce sa fie luate in tragic.

Teodosie detronat

As putea, in fine, sa spun, cum se obisnuieste in incheierea cronicilor laudative, ca Cine adoarme ultimul e unul dintre cele mai bune romane pe care le-am citit in ultimele 6 luni, in ultimul an, in ultimii 10, 15 sau 20 de ani. Nu voi spune chiar asta.

Voi afirma doar ca e cel mai bun roman scris de la Teodosie cel mic incoace si ca, pe ecranul subiectivitatii mele, acul indicatorului a sarit usor peste pozitia la care se oprise dupa fantasy-ul lui Razvan Radulescu. Ceea ce nu credeam ca e posibil sa se intample prea curand.