Joi, 2 iulie, de la ora 19.00, sunteti invitati la Librăria Humanitas de la Cişmigiu pentru o întâlnire cu Marina Constantinescu, Răzvan Exarhu, Mihai Gruia Sandu şi Cristian Pepino pentru a discuta despre Cartea de la Vama Veche, volumul memorialistic al regizorului Cristian Pepino, recent apărut la Editura Humanitas.
Se născuseră în jurul lui 1950, astfel că la 18-20 de ani au prins scurta perioadă în care s-a trăit, în România comunistă, cu iluzia libertății. Erau fără îndoială snobi, dar tocmai de aceea admirau cultura. Citeau The Doors of Perception de Aldous Huxley sau cărțile lui Carlos Castaneda și voiau, cu ce aveau la îndemână, să trăiască experiențele pomenite acolo. Băieții purtau părul lung, blugi de la pachet, din Occident, pe care-i frecau la genunchi ca să se decoloreze, și cămăși imprimate discret cu flori. Uneori își desenau pe obraz „tatuaje“ cu carioca. Vara mergeau în gașcă, băieți și fete, la Doi Mai, socotit în anii ’60-’70 locul cel mai șic de pe litoral. Mai târziu s-au mutat la Vama Veche. Mulți dintre ei făceau nudism – o altă formă de libertate. Noaptea aprindeau câte un foc pe plajă și stăteau în grup până-n zori, bând și cântând muzică folk…
Regizorul Cristian Pepino, care face parte din această generație, a pus în scenă poveștile pline de haz pe care le-a trăit – sau le-a auzit – în vacanțele petrecute succesiv la Doi Mai, Mamaia-sat și Vama Veche în anii ’60, ’70, ’80 și chiar ’90. Alături de Cristi și de Cristina Pepino, apar în aceste pagini, din generația lor sau dintr-una mai veche, în roluri mai mari sau mai mici, personaje precum Silviu Purcărete, Antonio Albici, Cristi Hadji-Culea, Valeriu Moisescu, Tudor Florian, Lucian Giurchescu, George Banu, Nuni Anestin, Dinu Kivu, Alexandru Tocilescu, Vladimir Popescu-Deveselu, Decebal Scriba, Lache Hariton, François Pamfil, Vasile Gorduz, Anamaria Smigelschi, Ioana Crăciunescu etc. Dincolo însă de oameni, locuri și întâmplări, autorul evocă atmosfera specială, seducătoare, a acelor vacanțe, o atmosferă pesemne imposibil de regăsit astăzi.
Cristian Pepino - Cartea de la Vama Veche
fragment
Cum era în anii ‘80
…La Vama Veche era organizată [prin anii ’80] o tabără a universitarilor clujeni. Adică făceau nişte precontracte de închiriere pe tot sezonul cu ţăranii din Vamă, plătind pentru cazare o sumă modică, şi aveau şi o cantină administrată de Universitatea din Cluj, constând dintr-o caşcarabetă mai mare, o bucătărie spațioasă şi câteva cămăruţe pentru administraţie şi bar. Era și ceva tare frumos acolo: o curte mare, umbrită de un copac imens.
Clujenii erau înscrişi pe o listă în fiecare an, cu toate datele lor personale. Dacă nu erai pe lista aia, grănicerii nu te lăsau să intri în Vama Veche. Cu toate astea, erau câteva persoane care, cunoscându-l fie pe comandantul grănicerilor, fie pe cel al vămii, aveau permisiunea să stea în sat. Cel mai vechi sezonist neclujean era, cred, François Pamfil. La Vama şi-a petrecut multe vacanţe prin anii ’50-’60 şi poetul Miron Radu Paraschivescu […].
Interdicţia pentru neclujeni de a intra în sat era de fapt hotărârea comandantului grănicerilor, nu cred că a altcuiva, şi bănuiesc că fusese rezultatul unei înţelegeri cu organizatorii taberei universităţii […]. Cred că numai cei care stăteau într-o casă așezată foarte aproape de plajă, la Bugiulescu, şi care mergeau de multă vreme la Vama Veche, cum ar fi actorul şi dramaturgul Paul Ioachim sau sculptorul Gorduz, poate și alţi câțiva intrau fără probleme în sat. Altfel grănicerii te puteau întoarce din drum. Nu era însă întotdeauna pază pe şosea.
Aşadar, trebuia să ai relaţii acolo ca să fii sigur că nu trebuie să faci cale-ntoarsă. [Un prieten] ne-a spus numele şefilor de pe-acolo, în caz că ne întreabă cineva ceva, şi cu acest tertip am reuşit să pătrundem în sat. Am găsit imediat o gazdă bună, cu o casă curată şi frumoasă, cu o curte aranjată foarte frumos, cu măsuţe şi băncuţe sub bolţi de viţă, şi am avut o perioadă
de câţiva ani în care am stat numai acolo.
Casa era vizavi de fosta cafenea turcească numită şi Casa Ambasadorului, pentru că o cumpărase de la nişte turci un fost ambasador al României în Chile prin anii ’50. Acum am putea spune că ambasadorul avusese fler. De fapt el s-a îndrăgostit de locurile alea. Prin anii aceia, ’50-’60, nu prea cumpăra lumea case şi mai ales construcţii pe la ţară, în sate uitate de lume cum era pe atunci Vama Veche. Casa fusese cafeneaua turcească a satului, locul în care îşi petreceau timpul liber găgăuzii bând cafele şi fumând din lulelele lor de lut ars. […] Era singura clădire veche din sat cu personalitate, avea stilul acela de casă dobrogeană. Ambasadorul s-a bucurat de frumuseţea locului până prin 1993, când a vândut-o amicului nostru doctorul Mircea Medrea.
O altă clădire frumoasă era Casa Colonelului. Aparținea unui fost colonel de grăniceri, clujean, cred, care prin anii ’60 se îndrăgostise şi el de acele locuri şi cumpărase un teren situat mai spre sud, după poligonul militar din sat, unde îşi construise de-a lungul anilor, singur, o casă. Era o construcţie foarte haioasă: cu pereţii din bolovani, cu camere scunde, cu colţuri rotunjite, care semănau cu nişte cuiburi de păsări, făcute din diverse chestii culese din zonă. Pe pereţi atârnau obiecte diverse, adunate de pe plajă de colonel sau de cei care îşi petreceau vacanţele la el. Între bolovanii pereţilor, unii tencuiţi, alţii nu, erau piese de fier luate probabil din epava din dreptul satului, scoici sau bucăţi de lemn. Unul dintre pereţi fusese construit din sticle goale. Între corpurile de clădire mititele era o curte interioară foarte frumoasă, cu o masă şi scaune făcute din bolovani, în aceeaşi manieră.
Comandantul Hornea, stăpânul absolut al locurilor, cel care hotăra de fapt cine poate să intre în sat, era un adevărat personaj. Avea aerul unui dictator sud-american: un bărbat bine, mustăcios, suplu, atletic, la vreo 40 de ani pe atunci, care cânta foarte frumos pe la chefurile organizate la cantina clujenilor după ce pleca o serie de vilegiaturişti. Se plimba deseori de la frontieră la Doimai fie cu un tractor în care lua o sumedenie de copii, fie cu o motocicletă. Într-o zi, era înainte de 1989, unul dintre vameşi s-a dus peste graniţă la bulgari şi s-a îmbătat pe-acolo, făcând probabil nişte năzbâtii. Hornea l-a pedepsit într-un fel original: l-a fugărit cu motocicleta de la frontieră până pe la Doimai. Altceva nu i-a făcut – omul risca pedepse mult mai mari dacă l-ar fi raportat.
În primul an era bine pe plajă, clujenii nu erau mulţi, rămâneau grupaţi într-o parte a plajei şi, dincolo de un pârâiaş format din apa care se scurgea de pe câmp, de la irigaţii, pârâiaş numit de toată lumea Mississippi, se putea face nudism. Și nici noi nu eram mai numeroşi decât textiliştii.
