Vincențiu Grigorescu este unul dintre acei pictori români care a reușit să se sustragă culturii socialiste, înainte de a fi picat sub jugul unei ideologii ce nu avea alt scop decât aservirea artistului și dirijarea lui către surse de inspirație dictate de regim. Fuga lui de marele realism socialist s-a petrecut în două registre, unul simbolic și altul politic. În primul caz, este vorba despre opțiunea artistului pentru un stil de pictură abstract, iar în al doilea caz, despre fuga lui în Italia, în 1971, exact înainte ca regimul ceaușist, impregnat de inspirații maoiste, să devină constrângător și implacabil.
S-a născut în 1923 la București într-o familie de intelectuali, iar zilele avea să și le sfârșească în 2012 departe de țară, asimilat de mediul artistic european, dar relativ uitat de cel românesc. Vincențiu Grigorescu a fost o personalitate copleșitoare cu un destin romanesc: nu a scăpat de război, a fost martorul ascensiunii postbelice a comunismului în România, și-a început activitatea în anii regimului Gheorghe Gheorghiu-Dej și a cunoscut prima etapă a regimului Ceaușescu ca artist plastic în București unde a fost recunoscut și premiat, mai ales ca grafician (a unor afișe și postere, precum și al timbrelor emise cu ocazia Olimpiadei de la Melbourne, 1956). A avut expoziții personale de grafică la București, Dsseldorf, Uppsala, New York, Linköping, Milano, Copenhaga și a fost prezent în multe alte expoziții colective internaționale. În materie de pictură, participase deja, înainte de a pleca din România la Haga, la o expoziție în memoria lui Van Gogh, în 1968; iar în 1969, la o expoziție în Italia (Torino) și la alta în Cuba. În 1971 pleacă din țară spre Milano, și de data aceasta invitat tot de o galerie.
Din mărturiile celor care l-au cunoscut, Vincențiu Grigorescu era un personaj insolit: în apartamentul de lângă Biserica Albă, pe strada George Enescu, un apartament moștenit de soția sa (născută Fălcoianu, familie boierească înrudită cu Elena Văcărescu) se strângeau scriitorii și artiștii vremii. Ducea o viață boemă și era un bărbat elegant, ale cărui trei mari pasiuni par a fi fost: rugby-ul (în anii ’50 a făcut parte din echipa națională de rugby a României), pictura și femeile. Generos, extrem de cultivat, de o sinceritate care i-a atras și dușmani, Vincențiu Grigorescu – care, printre altele, a jucat în Ultima noapte a copilăriei (filmul regizat în 1969 de Savel Stiopul) – era un star!
La plecarea din țară, nu și-a luat nicio lucrare cu el. Dar, de îndată ce s-a instalat în Italia, la Milano, și a reînceput să picteze, a avut grijă, pe de-o parte, să-și ducă mai departe experimentele abstracte (este vorba de seriile geometrizate, monocrome, lucrate în culori acrilice, începute în perioada 1967 – 1969, care aveau să-l preocupe până în 1985 și care constituie un moment emblematic în creația sa), dar și, pe de altă parte, să-și reconstituie etapele anterioare, producând pânze în maniera celor pe care le lucrase în țară. Esențială pentru arta lui Vincențiu Grigorescu ca artist rămâne această opțiune abstractă – făcută în România, dar care l-a făcut extrem de actual în mediul artistic european, atunci când avea să ajungă în Italia – pentru “reducere figurativă și cromatică”. Formula a fost lansată de Marzia Ratti, critic de artă italian care a curatoriat mai multe expoziții ale pictorului în Italia și pe care o regăsim zilele acestea la București în calitate de curator al unei expoziții eveniment “Structure and Energy II, The Power of Abstraction”, ce reunește trei artiști abstracți români – Vincențiu Grigorescu, Romul Nuțiu și Diet Sayler – la galeria de artă contemporană 418 Gallery.
Instalarea sa definitivă în mediul artistic italian se produce în anul 1976, atunci cand galeria milaneză Vismara orgnizează o expoziție personală vernisată de marele critic Gillo Dorfles (o altă expoziție personală a lui Vincențiu Grigorescu la Galeria Vismara va avea loc în 1980). Galerista Zita Vismara era un nume de referință la vremea respectivă în lumea artelor, fiind legată în special de promovarea abstracționismului geometric (au expus în galeria ei, printre alții, Lucio Fontana și Jean Arp). Este, de asemenea, un moment de cotitură în destinul artistic al lui Vincențiu Grigorescu: deși Zita Vismara îi propune să îl reprezinte, artistul preferă să rămână independent, evită serialitatea și presiunile exterioare impuse ritmului său propriu. Activitatea de creație din Italia i-a adus lui Vincențiu Grigorescu apreciarea unor critici renumiți: Gillo Dorfles, J. Pigéon, Angelo Dragone, Rino Crivelli, Alberto Veca.
Citeste intreg articolul si comenteaza peContributors.ro
