Motto: “Numai datorită celor fără de speranță ne este dată speranța”–Walter Benjamin

Marius StanFoto: Arhiva personala

Influenta revistă “International Affairs” (sub egida Royal Institute of International Affairs) consacră un număr special (cel pe luna martie) acelui eveniment crucial care a fost The Great War. “Secolul scurt XX”, cum l-a numit Eric Hobsbawm, a început, de fapt, în 1914. Se sfârșea o eră, începea ceea ce același istoric numea “barbarizarea lumii”. Numărul din “International Affairs” se deschide cu o reproducere a tabloului lui Paul Klee, AngelusNovus.

În 2014, se fac deci 100 de ani de la războiul care pretindea că va termina toate războaiele. Pare a fi momentul oportun pentru o revizitare a temelor, ideilor, simbolurilor care au construit harta mentală a acelui “secol scurt”, început cu un război global și încheiat, în perioada 1989-1991, cu un lanț de revoluții anti-totalitare.

Încă din start ne putem întreba, asemeni lui Alex Danchev (profesor de relații internaționale la University of St Andrews și autor al unor monografii despre Braque și Cézanne, semnatarul unui excelent articol în revista citată): cum ne mai amintim Marele Război și ce (mai) înseamnă pentru noi? Cum poate da arta o formă reprezentărilor noastre despre asemenea evenimente majore? Suntem sau nu condamnați, asemeni lui Paul Bäumer, eroul lui Erich Maria Remarque, la frământarea eternă dată de drama acelui episod definitoriu din istoria umanității? Putem exclama, asemeni lui Paul Fussell, “oh what a literary war!”?

Danchev se ocupă în articolul său de o imagine care a bântuit imaginarul cultural al Europei. Este vorba, cum spuneam, de Angelus Novus, celebrul înger al lui Paul Klee. La acest capital simbolic al ființei spirituale a contribuit din plin și Walter Benjamin, critic literar de geniu și filosof al artei, religiei și istoriei nu mai puțin formidabil, cel care avea să dezvolte o adevărată obsesie pentru desenul nostru (devine al său Meditationsbild, cum spunea Scholem), care avea să cumpere lucrarea și să-i dedice un însemnat spațiu hermeneutic în tezele sale despre filosofia istoriei (devenind în același timp esența, sau dificultatea, tezelor sale). Benjamin l-a numit “îngerul istoriei”. Reproduc aici un pasaj esențial din parabola lui despre Angelus Novus:

“Există un desen de Klee numit AngelusNovus. Înfățișează un înger care pare pe punctul de a se îndepărta de lucrul la care privește. Ochii lui sunt largi, gura este deschisă, aripile sale sunt desfăcute. Astfel trebuie să arate îngerul istoriei. Fața îi e întoarsă către trecut. Acolo unde nouă ne apare un lanț de evenimente, el vede o singură catastrofă, care continuă să adune ruine peste ruine și care le aruncă la picioarele sale. Îngerul ar vrea să rămână, să trezească morții și să refacă întregul care a fost distrus. Dar o furtună suflă dinspre Paradis și i se prinde în aripi; este atât de puternică încât îngerul nu și le mai poate strânge. Această furtună îl împinge în mod irezistibil către viitor, cel către care spatele său este întors, în vreme ce grămada de dărâmături din fața-i crește până la cer. Ceea ce numim progres este această furtună.”

Aceste rânduri au devenit printre cele mai evocate din opera lui Benjamin. Îngerul istoriei, reprezentat de Angelus Novus, este la rigoare o imagine dialectică în permanentă mișcare. În actul de vor-stellen (de imaginare sau reprezentare) cerut de text, îngerul ne privește. Benjamin ne spune însă că în vreme ce noi vedem “un lanț de evenimente”, îngerul vede înaintea-i una și aceeași catastrofă, adică nesfârșita criză a umanității. În concluzie, și nu este deloc una confortabilă, noi suntem ceea ce vede îngerul, adică tocmai catastrofa istoriei. Pentru a vedea totuși ceea ce percepe îngerul, este nevoie să ne rotim privirea, să comitem o reversiune. Desigur, nu este tocmai în spiritul progresului, poate că de aceea ne și este greu să o facem. Îngerul se află în procesul de distanțare de obiectul privirii sale. Cunoașterea lui Angelus Novus apare astfel într-un moment de pericol, ceea ce Benjamin numește clipa cunoașterii posibile. Imperativul lui Walter Benjamin devine: “întoarce-te”! (adică o schimbare radicală de perspectivă). Tot în teza a IX-a, Benjamin atribuie îngerului o relație redemptivă cu fragmentele istoriei. În mod evident, el respinge ideea istoriei ca proces rațional. Faptul că îngerul preferă să rămână cantonat în peisajul ruinelor trecutului, contemplându-le, reprezintă de fapt la Benjamin puterea rememorării trecutului (aceasta este funcția sa redemptivă). Nu intru în discuția despre materialismul istoric, nu face obiectul acestui text. Cert este că Benjamin rămâne în tezele sale, așa cum sesizează și Gershom Scholem, un gânditor metafizic și teologic, chiar dacă utilizează categorii materialiste.

După cum spune Danchev, soarta istorică a Marelui Război avea să devină un fel de prequel, în măsura în care cel de-Al Doilea Război Mondial presupune o primă conflagrație. Tot Danchev ne aduce aminte că originea unei opere de artă este parte din fascinația pe care o exercită. Sau, cum ar spune același, Benjamin: aura sa, inepuizabilul ei mister! Acest înger este supraviețuitorul prin excelență al secolului XX (să nu uităm că desenul a trecut prin mâinile unora dintre cei mai de seamă intelectuali ai epocii, Walter Benjamin, Theodor W. Adorno, Gershom Scholem; că a avut o viață clandestină, mai întâi în Germania, apoi Franța, apoi Statele Unite, din nou Germania și, finalmente, acolo unde se găsește și astăzi, la Muzeul Israel din Ierusalim).

Benjamin avea să se sinucidă la scurt timp după scrierea acestor rânduri despre AngelusNovus. Fusese mai întâi internat într-un lagăr din Burgundia, dar la eliberare, Gestapo era din nou pe urmele sale pentru că germanii ocupaseră Franța. Benjamin își ratează fuga din Europa mistuită de nazism. Este blocat la frontiera dintre Franța și Spania franchistă și-și pune capăt zilelor cu o supradoză de tablete de morfină. Același lucru îl încearcă și Arthur Koestler, dar ratează sinuciderea.

Pe această temă a disperării, a dezrădăcinării și a exilului, tulburătoare și, vai, cât de actuală, rămâne cartea scrisă de Kati Marton, despre soarta unor faimoși evrei maghiari care au reușit în cele din urmă să scape din împresurarea nazistă și să se refugieze în Statele Unite, acolo unde aveau să schimbe fața domeniilor lor. Este vorba de Leó Szilárd (inventator și fizician), Edward Teller (fizician, “părintele bombei cu hidrogen”), Eugene Wigner (fizician și matematician; a împărțit un Nobel în 1963 cu Maria Goeppert-Mayer și J. Hans D. Jensen, pentru contribuția la teoria nucleului atomic), John von Neumann (o adevărată natură enciclopedică, având contribuții esențiale în matematică, fizică, statistică, geometrie, analiză numerică, sisteme de calcul, etc.), Arthur Koestler (celebrul scriitor care, în 1983, avea să-și pună capăt zilelor împreună cu soția sa, după ce, cum amintisem, ratase un gest similar în 1940), Robert Capa (jurnalist de război, primul fotograf de pe țărmul Normandiei în celebra “Zi-Z” a debarcării), André Kertész (reprezentant de seamă al fotojurnalismului modern), Sir Alexander Korda (regizor), Michael Curtiz (alias Mihály Kertész, regizor).

Benjamin n-a rămas singurul intelectual sceptic cu privire la progres. De asemenea, John Gray, într-o fascinantă carte care sper să apară într-o bună zi și în traducere românească (The Silence of Animals. On Progress and Other Modern Myths), prezintă strămoșul ancestral al umanității drept “o recădere în barbarie a istoriei”. Gray își deschide volumul chiar cu un citat din Arthur Koestler (Întuneric la amiază):

“Cât se poate de civilizatele maimuțe se legănau grațios de pe o cracă pe alta; omul de Neanderthal era necivilizat și legat de pământ. Maimuțele, saturate și jucăușe, trăiau într-o joacă sofisticată, sau prindeau purici într-o contemplare filosofică; omul de Neanderthal călca posomorât în lung și-n latul lumii, izbind cu bâta de jur împrejur. Maimuțele s-au uitat amuzate, în jos, la el, din înălțimea copacilor și au început să arunce cu nuci. Uneori le acapara groaza: mâncau fructe și ofereau plante cu un rafinament delicat; omul de Neanderthal devora carne crudă și măcelărea animalele cu egalii lui. A tăiat copaci care stătuseră mereu în picioare, a mutat pietre din locul lor etern, a încălcat orice lege și tradiție a junglei. El era sălbatic, crud, fără demnitate animală – din punctul de vedere al maimuțelor extrem de civilizate, era o recădere în barbarie a istoriei.”

Revenind la secolul XX, cel scurt al lui Hobsbawm, nu putem să trecem peste constatarea acestei combinații ciudate dintre barbarie și modernitate deraiată (acea încarnare a “diavolului în istorie” pe care o descrie elocvent Vladimir Tismăneanu în cartea omonimă apărută anul trecut la Humanitas). Barbaria este de fapt o formă a ceea ce Hannah Arendt numea în “Oameni în timpuri întunecate”: condiția de a nu (mai) aparține unei lumi. Planeta noastră. Lumea noastră. Există o calitate seductivă în figura diavolului, ceva care ne împinge mereu către aneantizarea esenței umanității. Pesimismul lui Benjamin trebuie înțeles în contextul reprezentării acestei ineluctabilități a răului în substanța progresului și modernității. Ceea ce Walter Benjamin numea “timp mesianic” a fost permanent o căutare și o dorință a oamenilor, inclusiv în post-totalitarism. O știm de la Norman Cohn, utopiile revoluționare pariază pe primatul unei speranțe ajunsă la paroxism. Sectele mesianice și profeții iluminati sunt încarnarea anticipativă a acestui diavol ce va să vie, implacabil…

Citeste intreg articolul si comenteaza peContributors.ro