S-a stins Gabriel García Márquez, la 87 de ani, probabil cel mai cunoscut autor născut vreodată, la propriu și la figurat, din Lumea a Treia, o biografie și operă enorme puse în slujba realismului magic… Dacă pentru prima parte a secolului XX putem delibera săptămâni la rândul în căutarea celei mai luminoase figuri a literaturii (Joyce, Kafka, Proust, etc.), pentru a doua am avut și avem mereu unul și același detașat: Márquez! Același GarcíaMárquez, probabil creatorul primei nuvele universale, atât prin conținut, cât și prin impact pancultural (Cien años de soledad), definiția cea mai sfâșietoare a ciocnirii dintre tradiție și modernitate. Când a luat Nobelul în 1982 (abia mă nășteam), era deja o figură extrem de populară peste tot în lume. Nici America Latină n-a mai fost aceeași după ce a inventat Macondo…
Gabo a avut (datorită acestui imens talent narativ și a felului său special de a fi în lume) acces la orice sursă de presă, la orice tip de interviu sau de întâlnire. O personalitate cu adevărat globală, un ambasador perfect al propriului destin. Titlurile sale pătrund aproape spectral în textele profane ale lumii (în special cele de presă) în care viețuim: “o sută de ore de singurătate”, “dragoste în vremea banilor”, “toamna dictatorului”… Cu alte cuvinte, așa cum bine spune un autor, Gabo a fost obligat să îndure un uluitor nivel de celebritate de-a lungul vieții sale. Președinți de stat, de la François Mitterrand la Bill Clinton, i-au căutat prietenia. El i-a rămas însă fidel lui Castro… Este și motivul pentru care nu a putut evita un lung război mediatic cu un alt titan literar, Mario Vargas Llosa, pe tema drepturilor omului din Cuba. Și deși ambii au pornit în 1959 de pe poziția simpatizantului marii revoluții cubane, Llosa a virat în timp spre dreapta și și-a disociat tranșant viziunea politică de cea a “concurentului” său întru notorietate literară. Numai că înainte de despărțire, cei doi fuseseră ca niște frați de sânge… Viața păstrează însă suficiente nunațe, chiar și pentru un castrist convins precum Márquez. Și poate că din acest amormundi de care n-a fost lipsit, formula arendtiană care aneantizează orice ideologie, s-a născut și intervenția sa personală privind eliberarea poetului disident cubanez Armando Valladares…
Márquez nu a autorizat niciodată biografiile, dar le-a tolerat. Pentru el, o astfel de specie însemna moartea. S-a stins acum și amintirile despre viața, opera și controversele lui vor curge și mai abitir ca-n timpul vieții. Asemeni lui Twain, Gabo a iubit mereu o poveste pe cinste. Profund ludic și antiacademic, a fost un om sub zodia a ceea ce se cheamă mamagallismo, a deriziunii și relativismului. Trăim azi într-o vreme a unei literaturi bune, dar marile opere pot fi numărate pe degete. El a fost printre ultimii exponenți ai unui timp cu adevărat glorios în literatura universală. Și chiar după apariția capodoperelor Un veac de singurătate sau Dragostea în vremea holerei, la finalul scrierii cărora declarase el însuși că a ieșit complet sleit și lipsit de energie, a continuat să producă literatură de o extraordinară originalitate. Înconjurat mereu de muze (spunea cândva pentru El País: Sunt înconjurat de femei. Prietenii mei sunt în special femeile, iar Mercedes a trebuit să învețe că ăsta e felul meu de a fi, că toate relațiile mele cu el sunt doar flirturi inocente. Toată lumea știe de acum cum sunt eu), a reușit să găsească alte și alte subiecte atunci când totul părea pierdut (inclusiv memoria sa) și a zugrăvit portretul celui mai solitar om din lume. Așa a apărut Toamna Patriarhului, biografia ascunsă a propriei sale vieți.
