Print
YM
E-mail
Mai mare|Mai mic

VIDEO INTERVIU Ioana Parvulescu despre scotocitorii de rau de astazi si despre vremea cand binele era personajul principal

de     Contributors.ro
Joi, 13 martie 2014, 12:17 Actualitate | Cultură


Ioana Parvulescu
Foto: Contributors.ro
Naratorul din “Alesul” de Thomas Mann este un personaj tolerant, intelegator cu cruzimile inimaginabile ale vietii, este clement – numele sau este Clemens – consolandu-si in fel si chip cititorul.  Naratorii din ziua de astazi sunt exact opusul, sunt inclementi, scot cu voluptate la iveala raul, nu mai vad destinul cuiva din cauza micilor defecte din biografie, se erijeaza in judecatori absoluti, spune Ioana Parvulescu in discutia de mai jos. Raul pare sa fie personajul principal in naratiunile de azi, cand s-a pierdut acea privire din perspectiva destinului care dadea un rost. A existat insa o “epoca frumoasa” cand lucrurile nu stateau asa…

Contributors: As vrea sa incep cu titlul pe care l-am dat intalnirii noastre, si anume am intrebat cu ironie, de ce ne-ar mai placea sa citim clasici cand multa lume ii socoteste plicticosi sau depasiti?

Ioana Parvulescu: Nu vad de ce ar fi un clasic mai plicticos decat un contemporan, poate chiar dimpotriva. Un contemporan te poate plictisi pentru ca e o viata prea la indemana, pe cand un clasic iti ofera diverse teme la care nu ai un acces atat de direct. Oricum, clasicii nu sunt plicticosi. Dar ca sa-ti dai seama de acest lucru trebuie sa-i citesti. Oamenii ii considera plicticosi tocmai pentru ca nu ii citesc. Am nenumarate exemple de oameni care s-au temut de anumiti autori si, in momentul in care i-au citit, fie ca e vorba de autori din Antichitate, fie ca e vorba de autori din secolul al XIX-lea – orice fel de autor pe care-l numim clasic – au constatat ca e nemaipomenit si ca se distreaza, i-au regasit extraordinar de proaspeti si de vii. Clasicii sunt autori foarte proaspeti, tocmai asta e caracteristica lor, se pastreaza proaspeti la nesfarsit, au trecut deja proba timpului. Pe cand contemporanii n-au trecut-o inca. E foarte bine ca-i citim, dar in acelasi timp e bine sa stim ca nu-i chiar sigur ca urmasii nostri ii vor citi; in schimb, pe clasici ii vor citi cu siguranta, in masura in care cititul va mai fi o activitate. Si eu cred ca va mai fi o activitate. Cartea a castigat intotdeauna. M-am gandit mereu ca daca s-ar face un concurs de premii Oscar, la care ar concura cartea si toate celelalte activitati umane, sa le spunem de divertisment, cartea ar castiga. De departe, ea e cea care a castigat in competitie de-a lungul timpului. Ganditi-va la toate celelalte activitati umane – si cartea ramane pe unul dintre primele locuri.

Contributors: De unde credeti ca vine teama fata de clasici, prejudecata ca a citi un clasic e o corvoada, e un lucru dificil? Are scoala vreun rol? Sau felul in care sunt facute antologiile scolare?

Ioana Parvulescu: In general, sigur ca tot ce e obligatoriu – iar clasicii au intrat in manuale si in scoala – starneste o reactie de respingere. Si – am spus-o in ultimul timp destul de des – una dintre metodele de a retrezi interesul pentru carti ar fi sa se interzica cartile. Nu trebuie luat ad litteram ce spun. Am spus asta odata, in timpul unei intalniri la un liceu, si m-am pomenit ca un elev a scris pe un blog ca “Ioana Parvulescu doreste sa se interzica cartile”. Sigur ca nu vreau acest lucru; ceea ce vreau sa spun e ca intotdeauna obligatia de a face ceva e suficienta ca lucrul respectiv sa-ti displaca. Dimpotriva, a nu ti se da voie sa faci un lucru e suficient ca sa te starneasca si sa-ti trezeasca interesul. De aceea, de pilda, iubirile imposibile erau cele mai passionate, pentru ca ele starneau toate energiile dintr-un om. Pe cand o iubire care e prea la indemana ti se pare ca devine plicticoasa. Asadar, sigur ca si aici e o discutie de facut, dar, in linii mari, spun ca, in momentul in care clasicii devin materie scolara si sunt cititi la o varsta nepotrivita, ei pot intr-adevar sa trezeasca aceasta reactie contrara. Ma gandesc, sa zicem, ca in momentul in care elevii din Franta il citesc pe Racine, sau pe Corneille, sau pe Voltaire, sau ce-or mai avea ei in programa, cu siguranta e prea devreme. Asemenea autori nu sunt pentru varsta scolara.

La noi, un caz cu totul special este Ion Creanga. Eu imi amintesc ca, citindu-l in scoala primara, nu mi-a placut deloc, am avut oroare de el; pentru ca, pe de-o parte, nu aveam experienta vietii traite la tara si nu intelegeam duritatile de acolo – cum se poate ca mama sa-i ascunda hainele?  Toate cruzimile care sunt in Creanga – pentru ca sunt multe cruzimi acolo. Nu intelegeam nimic din el. Apoi, limbajul imi era complet strain, erau mult prea multe moldovenisme ca sa pot sa inteleg. Si, in general, nu intelegeam ce poate fi amuzant in Amintiri din copilarie, care se predau la clasele I-IV. “Pupaza din tei” cu “scoala, duglisule!” – deja numai astea si ma innebuneau de necaz. Nu-mi placea. Pentru ca abia in facultate sa-l descopar cu adevarat pe Creanga, sa ma indragostesc de el, astfel incat astazi il socotesc printre geniile geniilor care au existat la noi, sa-i inteleg umorul extraordinar de subtil, viziunea asupra vietii s.a.m.d.

Alt exemplu: pasoptistii – ni se propuneau obligatoriu tot felul de poezii patriotice de-ale lor, de ajungeai s-o iei la fuga, nu intelegeai ce poate fi interesant aici. Cand i-am descoperit pe cont propriu, mai ales cu vietile lor, care sunt cu-adevarat genial – talentul literar era si nu era, dar viata era cu adevarat extraordinara -, atunci le-am inteles si scrisul, atunci m-am apropiat de ei, incat azi pot sa fac parte dintr-un club al pasoptistilor. Asadar, nu avem de ales. Pe de-o parte, nu putem sa-i ignoram pe clasici; daca nu dam niste mici metode de intelegere, exista riscul ca mai tarziu unii oameni sa nu-i mai citeasca deloc. Si ar fi o pierdere cumplita; pentru ca in clasici e stransa, pana la urma, experienta de viata a omenirii – acolo, la clasici. La contemporani, adeseori e doar privitul pe gaura cheii. Asta gasesti in paginile contemporane de multe ori, pe cand la clasici sunt niste adevaruri verificate de-a lungul vietii. Clasicii sunt de clasa, cum spun eu mereu.

Contributors: Editorii de astazi, ca sa faca cititorul sa-si depaseasca aceasta prejudecata, folosesc tot felul de metode. In prefata romanului Alesul de Thomas Mann vorbiti despre cum a fost prezentata cartea de diferiti editori. O editie franceza are pe coperta a IV-a: “Alesul este povestea unei genealogii pervertite, cu secrete de alcov, scandaluri musamalizate, acumulare de incesturi.” De ce folosesc genul acesta de strategii?

Ioana Parvulescu: Tocmai pentru ca incearca sa cucereasca un public amator de acumulare de incesturi. Iar aceasta prezentare mai are si un ton zglobiu care m-a revoltat, de fapt, si care spune: “sa te-apuce ameteala, nu altceva, cum spune unul dintre personaje”. E folosit un ton pe care l-as vedea asociat mai degraba cu un debutant. Intr-un fel, asa este, in cartea lui Thomas Mann exista o acumulare de incesturi; dar tonul folosit te face sa crezi ca e vorba de o poveste de tip contemporan – cu vulgaritate, cu privit prin gaura cheii, cum spuneam. Or, tocmai ca la Thomas Mann nu gasim asa ceva. Sunt toate aceste lucruri, dar la un nivel de literatura, de intensitate literara si a vietii in acelasi timp (pentru ca pentru mine termenii sunt legati) pe care nu o gasesti la tinerii autori care scriu carti de acest tip.

Contributors: De ce v-ati apucat sa recititi Thomas Mann?

Ioana Parvulescu:  Thomas Mann e unul dintre autorii mei favoriti, pe care ii recitesc periodic. Iau cand una, cand alta dintre cartile lui, dintre marile lui romane, sau dintre nuvelele lui. L-am descoperit tarziu, in facultate, este o dragoste tarzie, de facultate abia. Ii raspundeam unuia dintre cititorii dvs. de pe contributors, care spunea: “La ce bun sa mai recitesti Muntele vrajit?” Iar eu i-am raspuns ca, la randul meu, mi s-a pus aceasta carte in mana in clasa a VIII-a. Titlul era inselator pentru mine. Muntele vrajit ma trimitea mai degraba la basme, la ceva magic. De altfel, titlul francez era La Montagne magique – “Muntele magic”, multa vreme asa a fost cunoscuta aceasta carte in Romania: Muntele vrajit – Muntele magic. Si ce citeam eu atunci, in clasa a VIII-a? Citeam cum cineva se duce la Davos, la un sanatoriu; si in loc sa plece de acolo, asa cum ar fi trebuit –  e vorba de Hans Castor -, tot sta mai mult… Pare asa, putin tinut cu forta acolo. Nu intelegeam nimic, nu ma distra nimic, mi s-a parut ca e o carte care nu are ce sa-mi spuna. In facultate am facut un curs optional Thomas Mann cu domnul profesor Gelu Ionescu. Probabil ca ati auzit de el, ulterior a fugit (cum era atunci, in comunism) in Germania si avea emisiune la Europa Libera. La acest curs am inceput, am reinceput sa-l citesc temeinic si sistematic pe Thomas Mann si l-am citit in intregime, i-am citit toate romanele si abia atunci am inceput sa-i inteleg ironia formidabila si intelegerea. Cred ca la Thomas Mann ceea ce ma atrage cel mai mult este faptul ca el are o intelegere nesfarsita a omenescului si o ironie care arata ca e inteligent; nu face parte din categoria naivilor. De obicei, ii dispretuim pe cei care nu inteleg, sa zicem, duritatile vietii sau josniciile ei, lucrurile de acest fel. Or, la el se vede ca le intelege, dar in acelasi timp le intelege cu o privire ultima, as spune. Si o sa va dau exemplu chiar aceasta carte. De curand, am recitit o alta carte minunata, dialogurile lui Eugen Ionescu cu Claude Bonnefoy, Intre viata si vis…; si acolo am dat peste o fraza care ii placea lui Eugen Ionescu, o fraza din Shakespeare: “viata este o poveste de nebuni povestita de un idiot”. Asa spunea Shakespeare. Asta i-a placut lui Ionesco; si cumva cred ca explica tot teatrul lui Ionesco. Or, la Thomas Mann prima parte a acestei afirmatii e adevarata. Lumea  - sau  viata este tot o poveste de nebuni, pentru ca ce se intampla aici, in Alesul, este o poveste de nebuni, fara indoiala. O dragoste intre frate si sora, de pe urma careia ia nastere acest copil care e pus intr-un butoi, ajunge sa fie crescut la o manastire, pleaca de acolo la 17 ani, se intoarce, da peste mama lui, se casatoreste cu ea si face la randul lui copii s.a.m.d. pana ajunge papa.

E o poveste de nebuni, fara doar si poate. Insa la Thomas Mann cel care povesteste – si el intotdeauna are un povestitor care e personajul lui cel mai puternic – nu este un idiot. Ci este un om bun, intelegator, care vede destinul. Altfel spus, viata e cum e, nebuneasca, dar intotdeauna la sfarsitul vietii vezi destinul fiecarui om, care da o coerenta, da un rost. Thomas Mann crede in rostul vietii si aici se deosebeste de Ionesco, care cauta sensul vietii, dar se izbea tot timpul de absurdul ei. La Thomas Mann absurdul acesta este depasit de un narator clement – naratorul lui din Alesul se numeste Clemens – de un narator intelegator, tolerant, care intelege perfect cruzimile vietii, intelege perfect mizeriile ei si ne ajuta pe noi, cititorii, sa strabatem momentele crancene din carte, consolandu-ne in fel si chip si scaldand totul intr-o ironie pur si simplu binefacatoare. Este aproape terapeutica pentru tot ce se intampla in lume, in general. Si atunci nu ai cum sa nu iubesti un asemenea narator. As opune naratorul din Thomas Mann, Clemens – clementul, si care si in alte carti apare sub alte denumiri, un narator asemanator, de exemplu in Doctor Faustus – l-as opune cu ceea ce se intampla astazi. Nu stiu daca ati observat, cu siguranta ca da, astazi, chiar cand se scrie despre un om, o monografie, se cauta numai raul din viata lui, este scotocit si scos la iveala cu voluptate si cu bucuria raului, fara strop de intelegere. Dimpotriva, naratorii de azi, fie ei in proza, fie in cercetarea literara, sunt inclementi. Ar fi numele de Inclemens, nu Clemens, ca aici. Sunt judecatori absoluti, care nu numai ca nu vad destinul omului sub micile slabiciuni ale fiecaruia, ci parca sunt scotocitori de rau si sunt fericiti, exulta cand gasesc ceva rau. S-a pierdut tot mai mult in ziua de azi aceasta clementa, aceasta privire din perspectiva destinului care da un rost. Imi plac cartile lui Thomas Mann pentru ca exista un rost in ele si este aceasta terapie a intelegerii. Intelegerea e o terapie, toti vrem sa fim intelesi, pana la urma. Si sa intelegem.



Citeste intreg articolul si comenteaza pe contributors.ro






Citeste doar ceea ce merita. Urmareste-ne si pe Facebook si Instagram.

















1507 vizualizari

Întâlniri on-line | #deladistanță

Top 10 articole cele mai ...



Hotnews
Agenţii de ştiri
Siteul Hotnews.ro foloseste cookie-uri. Cookie-urile ne ajută să imbunatatim serviciile noastre. Mai multe detalii, aici.



powered by
developed by