Au trecut trei decenii de la aparitia uneia dintre cartile mari ale culturii romanesti. “Jurnalul de la Paltinis” a reprezentat forma romaneasca a respiratiei sub apa despre care a scris un poet polonez. Il cunosc pe Gabriel Liiceanu inca din anii 70. Am scris despre acea carte la “Europa Libera”, am afirmat atunci, in plina revenire a infamiei, ca “Jurnalul” oferea, aproape miraculos, o cale de salvare. Era o alternativa la cultura dominanta, asemeni poemelor unui Zbigniew Herbert ori filmelor lui Andrei Tarkovski. La Paltinis s-a nascut o scoala de reflectie–acolo a renascut un mod de a privi liber cerul instelat si de a trai legea morala.

Vladimir TismaneanuFoto: Arhiva personala

Student fiind, mergeam la biblioteca Institutului de Filosofie, situat in fosta casa a lui Nicolae Iorga de pe actualul Bulevard Iancu de Hunedoara (pe atunci se chema Ilie Pintilie, dupa numele unuia dintre militantii comunisti faimosi, most in la Doftana in cutremulrul din 1940). Mi-l amintesc pe Gabriel (nu ne cunosteam inca personal) stand de vorba cu Henri Wald, unul dintre putinii cercetatori din acel barlog al primitivismului dogmatic condus de marioneta ideologica Alexandru Tanase, dar de fapt de politrucul Radu Pantazi. Ne-am cunoscut apoi, gratie lui Adrian Rezuş (logician de inalta clasa, a plecat din tara prin 1978, traieste acum in Olanda). M-am imprietenit repede cu Gabriel si cu colegul sau de institut, neuitatul Petru Creţia. Pe Gabriel il vedeam adeseori in vizita la istoricul de arta Radu Bogdan, a carui legendara biblioteca ne atragea precum un irezistibil magnet. Gabriel fusese de-acum mutat de la institut, in fapt concediat, din ratiuni evident politice. La fel si Petru. Din cat tin minte, Gabriel a lucrat o scurta perioada la Centrul de Informare si Documentare in Stiintele Sociale si Politice (acronimul era, cred, CIDSP), condus de un personaj locvace si pitoresc numit Mircea Ioanid, unul dintre acei marxisti dezabuzati care descoperisera farmecul „sociologiei burgheze” (lucru care nu s-a intamplat cu un Radu Florian, spre a nu mai vorbi despre delatorul Pavel Apostol). A ajuns apoi intr-un loc ce parea relativ ferit de intemperiile unei politici tot mai paranoice, la Institutul de Istoria Artei de pe Calea Victoriei, unde putea, in fine, sa se ocupe de filosofia formelor simbolice si alte teme care ii erau intr-adevar apropiate de suflet. A venit insa represiunea si acolo, odata cu scandalul „Meditatiei Transcendentale”, Andrei Plesu a fost exclus din partid si eliminat din viata academica. Nu putea exista in Romania vreo oaza reala, vreun spatiu sustras complet interventiilor abuzive ale unui politic degradat si degradant, josnic si injositor. Cand citesc unele rechizitorii impotriva „rezistentei prin cultura” ma intreb ce-ar fi facut acesti vajnici procurori de astazi la acea vreme? Nu-si dau ei seama ca la acel ceas al obscenitatii de partid si de stat, simpla decenţă era de-acum in gest de sfidare? Nu realizeaza acesti inchizitori de ultima ora ca Romania lui Nicolae Ceausescu nu era Ungaria lui János Kádár? Puţină istorie politica a Europei de Est si Centrale in perioada comunismului i-ar putea ajuta sa se abtina de la judecati absolutizante.

N-am facut parte dintre paltiniseni, dar vorbeam cu Gabriel si cu Andrei Plesu despre Constantin Noica. Ne vedeam uneori si cu Alexandru Paleologu, nu aveam inhibitii niciunul in a conversa absolut deschis despre grotesca degringolada a regimului, despre eroziunea marxismului, despre noii filosofi francezi, despre Soljenitin, Hannah Arendt, George Orwell, Arhtur Koestler si cate alte teme situate la antipodul lecturilor neprimejdioase. Am citit cartea sa despre limita cu creionul in mana, tin minte si acum unele pasaje. Era un mod de a scrie filosofie atat de diferit de ceea ce se practica oficial incat nu puteai mira ca volumul era publicat de o editura litarara („Univers, daca tin bine minte). Paginile despre marxism erau evident lipite, adugate strict conventional, cel mai probabil la solicitarea cenzorului, ori a referentului editorial, erau scrise politicos, distant, erudit, dar in mod cert fara urma de adeziune. La acel ceas istoric, Gabriel Liiceanu era de-acum un ganditor nu doar non-marxist, dar chiar anti-marxist in sensul ca descoperise originea proiectului totalitar in chiar doctrina originara. In primul meu articol aparut in Statele Unite, in 2003, in revista Praxis International, „Critical Marxism and Eastern Europe” prezentam itinerariul filosofic al lui Gabriel Liiceanu drept emblematic pentru un tanar intelectual stralucit care refuza sa ingenuncheze ideologic. Am citit de-a lungul anilor cam tot ce-a scris Gabriel. Am transmis, la „Europa Libera”, in 1986, daca nu ma insel, un eseu intitulat „Gand intarziat despre Paltinisul magic”. Ne-am revazut in februarie 1990, am zburat in acelasi avion dinspre Viena spre Bucuresti. Gabriel era de-acum socat de recidiva metodelor dictatoriale, de ubicuitatea si impertinenţa servitorilor vechiului regim. Starea existentiala fireasca a lui Gabriel este, in traditia camusiana, aceea de ingrijorare etica.

Prin eseul sau „Despre ura”, aparut la Humanitas in 2007, ne-a daruit unul dintre cele mai frumoase si adevarate texte ale literarurii anti-totalitare. Izvorit dintr-o irepresibila pasiune morala, inspirat deopotriva de dezgustul in raport cu infinitul tupeu al lacheilor, dar si de o imensa dragoste pentru semenii sai, umiliti si insultati de profitorii timpurilor de tristete si injosire, Liiceanu trage un binevenit semnal de alarma, opunindu-se pe fata ignominiei si infamiei. Ca unul care am scris admirativ despre „Jurnalul de la Paltinis”, nu pot sa nu observ continuitatea demersului metafizic si moral al ginditorului roman. Paginile despre Marx si Lenin surprind exact modul in care certitudinile oraculare se convertesc in realitati concentrationare. Este vorba de consecintele „urii din pornire” inzestrata cu acoperamant ideologic. La ceasul in care ni se comunica, cu dubios aplomb, ca intelectualii ar face mai bine sa nu se amestece in chestiunile publice, ori, daca o fac, sa fie atenti sa nu cada intr-un mortal „partizanat”, Gabriel Liiceanu isi asuma, deschis si transparent, pozitia de intelectual democrat. In acest caz, o spun apasat, nu este vorba de o „tradare” a intelectualilor ci, dimpotriva, de onoarea lor.

Daca vrea sa-si onoreze vocatia autonoma, intelectualul trebuie sa fie un spectator angajat. A nu consimti la raul din jur este o forma de a-ti fortifica propria statura verticala. Nu orice proiect politic este prin definitie cinic. Cind Cetatea se intilneste cu mari amenintari, intelectualii democrati nu-si pot permite sa se mentina voios-indiferenti. Afirm acest lucru ca replica la acele declaratii iresponsabile care atribuie intelectualilor solidari cu proiectul de reconstructie institutionala si morala propus de Traian Basescu tot felul de motivatii meschin-oportuniste, ba chiar si propensiuni de extrema dreapta. A-l categorisi pe Liiceanu drept intelelectual extremist, opus democratiei, mi se pare o stupiditate bazata pe resentimente prea firav camuflate pentru a fi luate in serios.

Scriind despre comunism ca forma suprema de organizare intelectuala a urii, el confirma o pozitie impartasita de intreaga traditie a disidentei democratice. Opozitia sa fata de totalitarism, fascist ori comunist, este una ce tine de ordinea insasi a valorilor liberale: respectul pentru individ si drepturile sale, refuzul inregimentarilor bigote, curajul de a rosti adevaruri incomode riscind sa torpileze diversele conformisme placide. Liiceanu este un om al inaltei temperaturi etice, ceea ce poate stirni reactii cit se poate de diverse: de la sustinatori neconditionati la adversari ireductibili. I se reproseaza ca ar poza in „erou al anticomunismului”, cita vreme tot ce a sustinut este ca a trecut prin anii dictaturii fara sa pactizeze cu fortele Raului. Au sarit impotriva sa personagii ignare care si-au permis sa debiteze cele mai auiritoare imbecilitati, trogloditi pozand in eruditi, incapabili sa inteleaga ce inseamna sa trudesti o viata pentru a-l impaminteni pe Heidegger in casa limbii romane.

Nu vom conteni sa ne intrebam de unde au venit „chemarile” radicalismului comunist, cum se poate explica prabusirea etica a atitor figuri de marca la un tip de retorica scientista si fals-umanista. Liiceanu descopera secretul seductiei comunismului in chiar aceasta strategie de organizare a urii. Comunismul a reprezentat o gramatica a frustrarii si invidiei. A gost gelozia sociala absoluta. Exterminismul social comunist, contrapartea celui rasial ale nazistilor, se voia apoteoza iubirii, dar era de fapt, pe urmele lui Şigaliov din „Demonii” lui Dostoievski, culmea nihilismului etic. Comunismul, de la fondatori si pana la experimentele cele mai brutal-genocidare, este un construct intemeiat pe ura. Post-comunismul nu se va elibera de mostenirile predecesorului sau istoric pina nu va recurge, sistematic si fara false pudori, la demistificarea proiectului ideologic terorist care s-a pretins unul al iubirii si a fost in fapt expresia masluirii nerusinate a ideii de Bine. Cu cuvintele lui Liiceanu: „Ura goala are eficienta unui arc cu sageti, a unei flinte care trage o singura data. Prevazuta cu ideologie, ea devine o arma cu repetitie”.

Filosoful stie să regrete, dar nu regretă niciodată că stie. Atunci cand Gabriel Liiceanu s-a ocupat de sindromul urii, el a descris, pe bună dreptate, totalitarismul ca exteriorizare a resentimentului (social, etnic etc). Acum, gânditorul notează ambivalenta perversă a acestui sentiment: “Îmbrătisarea celui care urăste nu se opreste decât odată cu anihilarea fiintei urâte. Numai ura poate fi ‘de moarte’. Numai acolo crima este traită ca fantasma sub forma unei îmbrătisări fără pauză”. Când Lenin convoaca aprobarea Istoriei pentru lichidarea “verminei” (preoti, aristocrati, intelectuali, “kulaci”, burghezi) el actionează pe baza unei motivatii de acest gen: iubirea pentru umanitate justifică exterminarea celor decretati drept subumani. Universul concentrationar a fost creat pentru a distruge individualitatea: ratiunea terorii nu a fost una economică, ci ideologică.

Citeste intreg articolul si comenteaza pe Contributors.ro