Print
YM
E-mail
Mai mare|Mai mic

1 Mai, Paștele și mobilizarea politică după instalarea comunismului

de Adrian Cioflanca     Contributors.ro
Miercuri, 1 mai 2013, 13:45 Actualitate | Cultură


Ceausescu in uniforma 1 mai 1953
Foto: Contributors.ro

Regimurile staliniste s-au remarcat prin accentul pus pe mobilizarea continuă şi extinsă. Mobilizarea, care însemna un surplus de participare la treburile cetăţii, avea, în reţeta totalitară, numeroase funcţii: confirmarea charismei partidului şi conducătorului, simularea participării democratice la actul de conducere, modelarea simbolică a „societăţii”, angajarea populaţiei în siajul politicilor transformiste, stimularea emulaţiei sociale în acord cu valori şi ţinte comuniste, educarea ideologică a tinerilor şi (re)socia­lizarea politică a adulţilor, transmiterea prin contagiune a conformismului politic şi fricii, expunerea oamenilor în spaţii panoptice, ritualizarea şi disciplinarea comporta­mentelor sociale, dislocarea indivizilor din mediile care le asigurau protecţie şi autonomie, controlul social, reprimarea „duşmanilor” interni şi externi etc.


Stalinismul s-a arătat ambivalent faţă de masele populare: deşi colectivist şi, teoretic, demofil, a manifestat mai mereu neîncredere faţă de mulţimi, având o părere proastă despre natura umană. Mizantropia stalinistă a făcut loc formulelor autoritare şi coercitive de supunere şi dirijare a mulţimilor.

Odată cu instalarea comunismului în România, manifestaţiile de stradă, expresia publică a „poporului muncitor”, au fost atent controlate şi caligrafiate. Propaganda a inundat ţara cu exortaţii, apeluri la voluntariat şi sacrificiu, întrecere socialistă şi stahanovism, subscripţii publice, entuziasm şi vigilenţă. Reconstrucţia postbelică şi construcţia socialismului nu erau atât o chestiune de ştiinţă a modernizării, cât una de pasiune revoluţionară şi gândire corectă ideologic.



Documentele din arhiva C.C. al P.C.R., încă insuficient exploatate de istoria socială, arată extraordinarul efort politic făcut de noul regim pentru disciplinarea societăţii şi asigurarea conformismului politic. Marile adunări publice erau controlate strict. Acestea erau organizate, cu precădere, în zile precum 6 martie, 1 mai, 23 august şi cu ocazia sărbătorilor sovietice. Rostul acestora era de celebrare a regimului comunist, a Uniunii Sovietice, a lui Stalin şi a liderilor comunişti români, şi de contestare a Occidentului şi adversarilor din interior.

Performanţa organizatorică era remarcabilă. La adunarea din 1 mai 1949, de exemplu, au fost adunaţi în Piaţa Victoriei din Bucureşti nu mai puţin de 450.000 de oameni. Despre această manifestaţie ne-a lăsat o mărturie Annie Bentoiu, în memorii: „De 1 mai 1949 am participat totuşi, împreună cu studenţii din anul patru, la prima manifestaţie importantă din ţară. Urieşenia ei, numărul enorm de oameni convinşi în diferite feluri să participe, nesfârşitele coloane care păreau a fi, la intersecţii, confluenţa unor râuri, severitatea celor care ne încadrau, toate la un loc compuneau un fel de tablou strivitor şi cât se poate de real”. Martora noastră a luat parte şi la mani­festaţia de 1 mai din 1952:

„Ca de obicei, manifestaţia de 1 mai a beneficiat de o vreme superbă. Între cele două războaie, în copilăria noastră, oamenii se ducea în acea zi „la iarbă verde” şi picnicurile prelungite până spre seară deveniseră un soi de veselă tradiţie. În 1952, defilările de tip sovietic erau obligatorii numai de câţiva ani; eram încă pe cale să ne obişnuim cu ele. […] Mani­festaţiile de la începutul anilor ’50 aveau cu totul altă semnificaţie şi altă mizanscenă. În primul rând, erau ceva nou, care nu existase înainte şi ne era dintr-odată impus. Obişnuiţi să ne mişcăm liber, nu ne plăcea să fim aliniaţi şi număraţi de mai multe ori în rânduri de câte zece, ca nişte soldaţi. Apoi, atmosfera era tensionată şi sumbră. Te puteai pomeni lângă câte un necunoscut, care-ţi reproşa câte o remarcă sau o glumă nelalocul ei. Pancartele, steagurile şi panourile cu lozinci, lucrate şi lipite în lungi ore suplimentare, formau o adevărată pădure. Căldura, soarele, numărul enorm de participanţi, lipsa de experienţă a organizatorilor, tensiunea difuză care domnea între participanţi, toate la un loc alcătuiau o încercare fizică şi psihică destul de serioasă. […] În acel an, am ajuns de-abia pe la prânz în Piaţa Bălcescu (unii îi mai spuneau încă Piaţa Brătianu). Crezusem că acolo voi putea s-o cotesc spre casă, dar în marele spaţiu gol a fost imposibil: circulaţia era oprită, bineînţeles, în toate cele patru sensuri. Nu de mult, în timpul mersului, cineva îmi pusese în mâini, cu un gest autoritar, un steag roşu. Era destul de greu şi prăjina de lemn pe care flutura pânza fusese dată cu o vopsea cărămizie pe care căldura soarelui şi a mâinilor o topea; mâinile mi-erau mânjite până dincolo de încheietură, iar petele mi-au părut atunci că desenează nişte cătuşe simbolice. Începând cu Piaţa Romană, ne-a întâmpinat o surpriză: de o parte şi de alta a fluviului uman erau înşiraţi miliţieni. Stăteau drept, umăr la umăr, cu faţa spre noi, îndiguindu-ne şi uitându-se în gol pe deasupra capetelor noastre. Din acel moment, n-am mai schimbat nici o vorbă unul cu altul şi fiecare din noi a devenit mai singur. Oricum, din timp în timp cineva striga cu putere lozinci, iar noi trebuia să emitem urale. Lozinca cea mai frecventă era „Slavă lui Stalin!”. Ritmul paşilor puncta obsedant accentul cuvintelor.”



Aceste observaţii profunde citate in extenso ne ajută să înţelegem atenţia acordată de regimul comunist ritualurilor publice desfăşurate sub forma unor asemenea manifestaţii. Acestea deveneau spaţiu panoptic, de supraveghere disciplinară, pe verticală (a mulţimii de către autorităţi) şi orizontală (între participaţi). De asemenea, erau medii de stimulare a fricii şi conformismului. Paradoxal, deşi era epoca mulţimilor, Annie Bentoiu şi alţii evocă insistent senzaţia de singurătate – insularizarea oamenilor sub efectul suspiciunii reciproce, izolarea lor în faţa puterii discreţionare a regimului. Rezumând viaţa sub comunism, scrie: „Am vieţuit cu toţii într-o tăcere timorată, fiecare cunoscându-şi bine numai propria istorie şi asta timp de mai multe decenii”.

Instrucţiunile fixate de partid pentru organizarea manifestaţiilor de 1 mai ne dau informaţii utile despre mecanismele de mobilizare folosite de regimul comunist. Acestea arată câteva principii: control politic strict, gradare a acţiunilor, de la capila­ritate la masivitate, evitarea simbolisticii alegorice în folosul semnificării specifice realismului socialist, preeminenţa simbolurilor comuniste în faţa celor naţionale, disciplină cvasi-militară a grupurilor de oameni, separarea şi sublinierea câtorva din părţile constitutive ale corpului „poporului” comunist, solemnitate deplină.



Iată ce spuneau aceste instrucţiuni în 1948, la puţin timp după proclamarea republicii comuniste (de altfel, modelul de desfăşurare va rămâne valabil şi în anii următori). Era obligatoriu ca toate manifestările să fie organizate sub egida P.M.R. şi a Guvernului. Îndrumătorii politici erau trimişi din timp în toate zonele ţării, în oraşe şi sate, pentru a pregăti oamenii şi recuzita. Pregătirea însemna detalierea logistică şi „prelucrarea” ideologică. Îndrumătorii trebuiau să organizeze, cu ajutorul respon­sabililor locali, scurte adunări şi mitinguri preliminare, care să pregătească marea adunare din 1 mai. Întrucât în comunism era abolită distanţa dintre cuvânt şi faptă, iar propaganda căpăta o dimensiune executivă, pregătirea manifestaţiei propriu-zise era însoţită de accelerarea întrecerii socialiste, depăşiri de plan, raportarea rezultatelor şi noi angajamente. Este ceea ce politologii au numit, răsturnând o cunoscută formulă weberiană, „charismatizarea rutinei” – adică efortul de a transforma banalitatea activi­tăţii zilnice într-o structură economică sau birocratică, într-o epopee politică în care erau implicate puteri supranaturale şi susţineri populare copleşitoare.



Conform Instrucţiunilor, manifestarea din 1 mai „va trebui să însemneze o desfă­şurare masivă şi puternică a forţelor”. Corpurile delimitate în masa adunării erau armata, care deschidea manifestaţia, muncitorii (cu evidenţierea fruntaşilor din fabrici şi a volun­tarilor din şantierele naţionale), ţăranii şi tinerii. Nu era voie să se prezinte care alegorice, ci doar panouri cu chipuri, lozinci şi cifre – într-o manieră de prezentare textuală a mulţimii. În panteonul expus se găseau Marx, Engels, Lenin şi Stalin, secretariatul partidului (Gheorghe Gheorghiu-Dej, Teohari Georgescu, Ana Pauker, Vasile Luca), preşedintele Consiliului de Miniştri (Petru Groza), preşedintele Prezi­diului Marii Adunări Naţionale (C.I. Parhon), Louis Saillant (conducător al Rezistenţei franceze, lider în mişcarea sindicală internaţională), Gh. Apostol şi Kuzneţov (probabil Nikolai Kuzneţov, figură legendară a serviciilor secrete sovietice). Steagurile urmau să fie 70% roşii şi 30% tricolore, atmosfera solemnă fiind păstrată şi prin evitarea unor întâmplări hilare, cum era „situaţia intolerabilă când tablourile mişcării muncitoreşti, a[le] Guvernului, se găsesc prin toate bodegile, aşezate la tejghele”. În fine, foarte important, organizatorii erau avertizaţi să elimine concurenţa altor sărbători. De exemplu, ziua de 1 mai cădea într-o sâmbătă şi era ajunul Paştelui. Alte sărbători „populare” erau interzise sâmbătă şi permise abia duminică, la concurenţă cu manifestări artistice şi competiţii sportive organizate de stat. Instrucţiunile trimise în U.T.M. păstrau aceleaşi principii de organizare ca la partid.

Preocuparea de a concura sărbătorile populare şi religioase, cu putere de apel mai mare pentru majoritatea populaţiei, a rămas o obsesie a regimului comunist. Într-o circulară a C.C. al U.T.M., din decembrie 1949, se spune explicit: „Activitatea de Propagandă şi Agitaţie a U.T.M.-ului începând din ziua de 22 Decembrie a.c. până la 1 Ianuarie 1950, inclusiv, va fi concentrată în acţiuni cultural artistice, care să aibă scopul de a sustrage tineretul de sub influenţa obiceiurilor mistice”. Alternativ, accentul urma să cadă pe aniversarea proclamării republicii la 30 decembrie.

Modelele de acţiune fuseseră fixate de P.M.R. cu un an înainte. Premiza de la care pleca partidul era următoarea:

„De sărbătorile de iarnă (Crăciunul, Anul Nou) sunt legate anumite datini şi obiceiuri. Organizaţiile de Partid, cu sprijinul organizaţiilor de masă şi a[l] instituţiilor culturale, vor da acestor manifestări un conţinut progresist, care să reflecteze spiritul luptei de clasă, să popularizeze cuceririle poporului muncitor de la oraşe şi sate pe drumul construirii socialismului în ţara noastră, să fie îndemn la muncă constructivă, la lupta pentru pace şi progres, împotriva propagandei războinice a imperialiştilor.”



Citeste tot articolul si comenteaza pe Contributors.ro


Înainte de plecarea în vacanţă, erau programate serbări şi şezători culturale. Pomul de Crăciun era organizat de sindicate. Mersul cu colindatul şi uratul (capra, irozii, ursul) urma a fi desfăşurat pe baza unor îndrumătoare publicate de Ministerul Învăţământului Public – cu texte reformulate în limbaj secularizat – şi sub supravegherea organizaţiilor de masă pentru tineret. Toate manifestările de grup trebuiau autorizate de Ministerul Afacerilor Interne, la propunerea organizaţiilor de tineret, care erau la rându-le controlate de organizaţiile de partid. Pe 30 decembrie, Ziua Republicii, şi la revelion erau programate expuneri politice. Indicaţiile de peste un an veneau cu precizări. Pomul de Crăciun devenea „sărbătoarea pomului”, care urma a fi organizată nu de Crăciun, ci în zilele de 29, 30, 31 decembrie.







Citeste doar ceea ce merita. Urmareste-ne si pe Facebook si Instagram.

















1438 vizualizari

Întâlniri on-line | #deladistanță

Top 10 articole cele mai ...



Hotnews
Agenţii de ştiri

Siteul Hotnews.ro foloseste cookie-uri. Cookie-urile ne ajută să imbunatatim serviciile noastre. Mai multe detalii, aici.



hosted by
powered by
developed by