N. Ceauşescu nu are încă un biograf de talia lui Simon Sebag Montefiore (Stalin: The Court of the Red Tsar, Vintage Books, 2005), cel care a împletit atât de ingenios sursele istorice. Cred că putem să ne pronunţăm însă, pe baza izvoarelor disponibile, asupra evoluţiilor radicale în direcţia ideologizării brutale a regimului politic din România de după 1971/1974.
Mi se pare demnă de luat în seamă ipoteza că „Tezele din Iulie 1971“ nu vin din senin. Momentul decisiv al tentativei de „restalinizare“ parţială este pregătit de evoluţii semnificative la nivel politic şi legislativ, înscriindu-se în dinamica de acaparare a puterii iniţiată de N. Ceauşescu. Ceea ce a văzut în China şi Coreea de Nord în iunie 1971 poate doar i-a întărit lui N. Ceauşescu orientări ideologice deja formate. În esenţă, Ceauşescu rămăsese un (potenţial) stalinist – aici sunt de acord mai mulţi autori, altminteri împărtăşind opţiuni istoriografice diferite, dacă nu chiar opuse (Vladimir Tismăneanu şi Florin Constantiniu). Acest stalinist, din motive strategice, şi-a camuflat sau cenzurat pornirile şi opţiunile deprinse cu precădere în anii 1940 şi 1950; scopul era de a câştiga timp, susţinere şi de a-şi consolida baza de putere.
În mai multe locuri amintirile lui Ion Gh. Maurer stau sub zodia istoriei contrafactuale şi a glorificării lui Gh. Gheorghiu-Dej, dar sunt plauzibile când este vorba de zugrăvirea lui N.C. ca stalinist: Ceauşescu „nu avea cum să fie de partea măsurilor de liberalizare întreprinse de cehoslovaci. El nu voia nici democraţie, nici economie liberală. Şi puţinul pe care îl făcuse Dej în privinţa aceasta îl stârpise. Ceauşescu nu voia să facă un regim mai liberal, n-avea cum să fie de acord cu ceea ce făcuseră cehoslovacii, dimpotrivă, îngrădea, pe zi ce trecea, libertăţile din interiorul ţării“ (Maurer şi lumea de ieri. Mărturii despre stalinizarea României, în Lavinia Betea, Partea lor de adevăr, Compania, 2008, p. 333; fireşte, ceea ce înţelege Maurer prin democraţie şi economie liberală diferă semnificativ de ceea ce înţelegem noi astăzi). Dar profilul lui Ceauşescu, aşa cum se desprinde din această mărturie, pare confirmat de înăsprirea legislaţiei, mai ales de după 1968 (lectura Buletinului oficial al RSR e deosebit de utilă), şi de măsurile efective de acaparare a puterii, reflectate în directivele plenarelor CC şi în „tezele“ ulterioare.
Mi se pare demnă de luat în seamă ideea formulată de Sanda Cordoş, aceea că, în spaţiul românesc, N. Ceauşescu a fost poate ultimul realist socialist. Cel care acceptase, pe urmele lui Gh. Gheorghiu-Dej – la mijlocul anilor 1960 –, renunţarea la invocarea realismului socialist (spre deosebire de tovarăşii bulgari), a sfârşit prin a reveni la elemente centrale ale discursului cultural-ideologic dogmatic, specific deceniului şase. Evident, aceasta nu înseamnă sub nicio formă că profilul literaturii şi al artelor în intervalul 1971/1974–1989 a semănat cu cel din anii 1950.
Totuşi, însemnate elemente de autocenzură şi de presiune ideologică au existat şi au afectat lumea intelectual-artistică ulterior „Tezelor din iulie“. De exemplu, maniera în care a fost suspendată piesa Revizorul, tensiunea indusă după acest moment cenzorial în viaţa intelectuală, au fost factori care au accentuat conformismul; acesta este contextul în care unii scriitori şi dramaturgi importanţi au ales atât comunicarea directă cu N. Ceauşescu, cât şi o alterare deliberată a propriilor opere (inclusiv / mai ales prin includerea secretarului general ca erou pozitiv). Un exemplu este Horia Lovinescu, cenzurat personal de Ceauşescu, la începutul anilor 1960, care în 1972 termină piesa Oraşul viitorului, pe care o şi expediază secretarului general dezvăluind cheia de lectură.
Cum de s-a ajuns la „Tezele din iulie“? Mai există însă o posibilă explicaţie; un factor suplimentar, mai bine zis, însuşit de câţiva istorici, pe care l-a formulat într-o manieră succintă Dinu C. Giurescu (şi care se regăseşte şi la alţi istorici memorialişti): la începutul anilor 1960, „Partidul [Comunist] îşi deschisese porţile. După 1964 au fost primiţi în organizaţii un mare număr de profesionişti care puneau în prim-plan meseria. Exista posibilitatea ca, treptat, partidul să fie condus de tehnocraţi, la nivelul unităţilor de bază, al feluritelor sectoare de activitate. Ipoteză în care activiştii fără vreo profesie bine definită să iasă din circuit. Readucerea ideologiei în prim-plan restabilea şi statutul activiştilor“ (De la Sovromconstrucţii nr. 6 la Academia Română. Amintiri. Mărturii, Meronia, 2008, p. 313).
Citeste tot articolul si comenteaza peContributors.ro
