S-a scurs peste un un an de la trecerea în lumea celor drepţi a lui Liviu Ciulei. Este bine să ne reamintim cine a fost Liviu Ciulei şi ce a simbolizat el ca artist, ca intelectual şi ca om. Lucrul este cu deosebire important acum când, iată, se ridică statuie unui regizor care a pactizat zelos cu dictatura comunistă. Liviu Ciulei a reprezentat demnitatea culturii române, deci opusul a ceea ce-a întruchipat Sergiu Nicolaescu, regizorul de partid şi de stat în vremurile comunismului dinastic. Ciulei a refuzat sa-si vanda sufletul lui Mephisto. Reiau aici textul meu apărut atunci pe platforma „Contributors” precum şi un fragment dintr-un articol datorat marelui regizor Andrei Şerban.
Când se vorbeşte despre pustiul cultural creat de comunism, este bine să ne amintim că au existat oaze de rezistenţă, că, graţie unor intelectuali care au rămas devotaţi valorilor spiritului, s-a putut respira sub gheaţă. Teatrul a fost una din aceste zone, mai ales după 1960. Liviu Ciulei (1923-2011), personalitate tutelară a filmului şi teatrului romanesc, cel care, pe bună dreptate, a fost numit artistul total, s-a stins din viaţă fără a genera cascadele de omagii rezervate câte unui trâmbiţaş al dictaturii. Generaţia mea putut să se bucure de spectacolele regizate de acest artist genial (folosesc termenul cu deplină responsabilitate).
Am învăţat, graţie lui, cum tăcerile pot deveni strigate, cum liniştea aparentă poate ascunde revoltă şi sete de adevăr. Aş aminti şi filmele lui Ciulei, între care capodopera „Pădurea spânzuraţilor”, un efort estetic comparabil cu cele ale unor Andrei Tarkovski, Jerzy Kawalerowicz ori Miklos Jancso. Fără Ciulei, nu-l putem înţelege pe Lucian Pintilie. Fără Lucian Pintilie, nu putem înţelege „noul val” din filmul românesc.
A fost un magistru, a încurajat tinerii regizori ca nimeni altcineva, a deschis noi drumuri în teatru, deopotrivă în Europa şi în Statele Unite. Public aici superbul omagiu adus de marele regizor Andrei Şerban, profesor la Universitatea Columbia, în excelenta revistă clujeană „Apostrof”. Un text tulburător, de o solemnă frumuseţe, al cărui final vorbeşte neliniştitor despre timpurile pe care le trăim: “Scriu aceste rânduri în special pentru cei tineri care nu ştiu cine a fost Liviu Ciulei. Pentru cei ca mine, care l-au întâlnit la vârsta când aveam cel mai mult nevoie de inspiraţie, Ciulei a fost un adevărat deschizător de drum.
Călăuzele adevărate sunt azi din ce în ce mai rare. Cei care pretind că ştiu ar trebui să înveţe de la acest mare om modest, care întra-devăr ŞTIA. Cine a fost Liviu Ciulei? Un temperament vulcanic, din aceeaşi ligă cu Orson Welles; a fost ca şi el: prea mare pentru timpul în care a trăit. Când s-a reîntors chipurile „acasă“, România se schimbase. Omul nobil nu s-a mai regăsit în mitocănia şi confuzia generală, artistul riguros şi clasic se simţea alienat de aşa-zisul teatru modern şi mediocru, lipsit de idealuri. Îl observam pierdut, simţeam că nu i se mai arăta respectul pe care îl merita, nu mai era privit ca pe vremuri.
Citeste tot articolul si comenteaza pe Contributors.ro
