Sunt un admirator al filmelor lui Quentin Tarantino. Am vazut “Pulp Fiction” de cel putin cinci ori, stiu pe dinafara dialoguri intregi din film, cred sincer ca este unul dintre marii regizori ai timpurilor noastre. De cate ori ma intalnesc cu o situatie imposibila, imi amintesc de “The Bonnie Factor”. Am vazut in prea scurta vacanta cu care am incheiat nevrozantul an 2012 noul sau film, “Django Unchained”. Din nou, am fost entuziasmat. Un scenariu formidabil, interpretatari de zile mari: genialul Christoph Waltz, de Caprio intrecandu-se pe sine, ca sa nu mai vorbesc de Jammie Fox. O scurta aparitie, de tip cameo, a lui Franco Nero, primul Django, neuitata vedeta a filmelor numite spaghetti westerns.
Cum spunea Tarantino intr-un lung interviu din “New York Times”, filmul nu este un Western, si un Southern. Ne aflam in Sudul plantatiilor, al lumii patriarhal-sclavagiste, in universul in care viata unui sclav depinde de arbitrariul absolut al unor aristocrati isterici, sadici si decrepiti. Relatia dintre doctorul justitiar german si Django Freeman este una a dobandirii autonomiei individului, a interiorizarii conceptului de lege. Iubirea lui Django pentru Brunhilde este una care poate triumfa doar daca sistemul sclaviei este torpilat.
In acest basm apocaliptic, Django-Siegfried este eroul romantic care o va salva pe Brunhilde (lipseste muntele vrajit, dar filmul nu este german!). Binefacatorul sau moare in teribilul carnagiu. Moare si sclavul colaborationist intrepretat magistral de Samuel Jackson. Exista justitie imanenta. Muzica filmului este extraordinara. Sigur, exista multa violenta in film, curg rauri de sange. Dar nu este nimic fals acolo, istoria a fost feroce. Ironiile sunt subtile, aluziile la filmele lui Leone pot fi recunoscute de cei care au iubit tragica lor melancolie. Sper ca noua capodopera a lui Tarantino sa primeasca meritata recunoastere la decernarea Oscarurilor.
Revenind in actualitatea romaneasca, nu pot spune decat ca diferenta dintre un Quentin Tarantino si un Sergiu Nicolaescu este precum aceea dintre ICR-ul condus de Horia Patapievici si cel condus de Andrei Marga.
Citeste tot articolul si comenteaza pe Contributors.ro
