se face că nu numai poeţii, ci şi eseiştii proliferează. Lucrând împreună, Frumosul şi Adevărul vor să facă organismul social Bine.
Din această profuziune de eseuri remarcabile, o să recomand cititorilor Contributors cele mai pasionante cinci citite de mine anul acesta. Cei mai utili cinci anticorpi, în ce mă priveşte. Un Best of personal. Ordinea lor, fireşte, e absolut aleatorie.
Mihai Iovănel, Evreul improbabil. Mihail Sebastian: o monografie ideologică, Cartea Românească
Revelatorul cel mai bun al interbelicului autohton este Mihail Sebastian – iată premisa de la care pleacă eclatantul studiu al lui Mihai Iovănel; biografia lui Sebastian coagulează cele mai dispare & eterogene contexte imaginabile (le citez aşa cum sunt ele inventariate de către autor în Introducere): „evreu; discipol al lui Nae Ionescu; membru al Tinerei Generaţii şi al Grupării ‚Criterion’; prieten cu Mircea Eliade; redactor la prestigioasa Revista Fundaţiilor Regale; ţintă, în calitate de evreu generic, a naţionaliştilor radicali, iar în calitate de evreu concret, obiect al legislaţiei antisemite introduse de Statul Român către sfârşitul anilor ’30; apropiat al Partidului Comunist în preajma momentului 23 August 1944; victimă a unui accident neelucidat în 1945, care dă naştere la numeroase legende bazate pe teorii ale conspiraţiei”. Aş mai adăuga aici, întrucât are importanţa ei, complicaţia de natură sexuală a lui Sebastian – cel mai probabil, aşa cum arată Iovănel altundeva, suferind de disfuncţie erectilă, însă au existat chiar speculaţii privitoare la o homosexualitate mai mult sau mai puţin latentă. Sprijinit pe această premisă, Iovănel deduce corolarul după care „opera principală a lui Sebastian este calitatea de martor al biografiei lui”, şi-i reciteşte acestuia biografia intelectuală şi evenimenţială cu o luciditate mereu vigilă, ajungând la rezultatul spectaculos de a vedea în Sebastian nu un discipol al „diavolului” Nae Ionescu, un evreu legionar, cum propunea recent Marta Petreu, ci un evreu care, din instinct de supravieţuire, ajunge pentru scurtă vreme cripto-comunist, pregăteşte numărul Scânteii din 23 august 1944 şi redactează chiar broşura Armata Roşie vine şi Manifestul Blocului Naţional-Democratic (ambele redate integral în anexe). O monografie ideologică pasionantă, doldora de nuanţe & tranşanţe care vor face să curgă multă cerneală.
Claudiu Turcuş, Estetica lui Norman Manea, Cartea Românească
Eseul lui Claudiu Turcuş pleacă de la evidenţa că cele peste trei sute de studii şi articole despre Norman Manea (scrise în română, engleză, franceză, germană, italiană, spaniolă şi în limbi de circulaţie mai restrânsă) cad în două categorii care nu comunică reciproc: o parte se ocupă de etapa bucureşteană (1966-1986), cealaltă de cea new-yorkeză. Însă nu există nici un studiu care să recitească opera lui Manea integral. Turcuş îşi propune să-l dea el – şi reuşeşte cu brio. În plus, îşi mai propune „contextualizarea discursului etic”, cu discutarea amplu documentată a celor trei mari dezbateri polemice generate de textele lui Manea: cea din 1981, declanşată de interviul lui din Familia, cea din 1992, subsecventă textului incriminator la adresa lui Mircea Eliade, Felix culpa, şi cea din 1998, provocată de The Incompatibilities, recenzia-eseu la Jurnalul lui Mihail Sebastian. (Inutil de spus că, pentru textele despre Eliade şi Sebastian, Manea a devenit inamicul public al practic tuturor taberelor literare autohtone.) În ce priveşte recitirea propriu-zisă a prozei lui Manea, cu totul ataşant la eseul lui Turcuş e interesul lui pentru „configurarea umanităţii alternative impuse de către prozatorii postbelici, inerent în contrast cu rigiditatea umanităţii socialiste”. Cititorii criticii postbelice au mai întâlnit această atenţie la „umanitate” în critica lui Lucian Raicu, din care de altfel Turcuş citează cu suficient gusto încât să simţi afinitatea electivă pe care o resimte faţă de acest mare critic, asumat tacit drept maestru. Alături de Doris Mironescu, Claudiu Turcuş este al doilea critic tânăr ieşit din şcoala de „umanitate” a lui Raicu. Pe care o absolvă strălucit.
Valeriu Gherghel, Breviar sceptic şi alte eseuri despre simplitate, Polirom
Deseori, prostia vine din excesul de inteligenţă. Un prost, spunea Einstein, e cel care, atunci când îl întrebi cât e ceasul, începe să-ţi explice doct că timpul e relativ. Eseul lui Valeriu Gherghel despre simplitate în intepretare e un manifest împotriva acestui gen de prostie doctă. A fi simplu în intepretare înseamnă, ni se spune, „a accepta faptul incomod că poţi explica numai ceea ce poţi explica”, aşa încât dacă într-o poveste e vorba despre trei purceluşi e stupid să discuţi despre cei trei Magi de la Răsărit, despre trifoiul mistic, despre schemele triadice în istoria omenirii etc. Pentru a fi simplu, Gherghel discută cu argumente extrem de sofisticate autorii cei mai „problematici”: Sfântul Augustin, Dante, Cervantes, Blake etc. E, desigur, multă (auto)ironie în exerciţiul acesta de simplitate sofisticată şi multifolie; mie mi-a adus aminte de eseurile narative ale lui Borges – despre care argentinianul spunea că le rescrie şi de nouă ori, până ajung să pară neglijente. Similar, intricat-eruditele texte ale lui Gherghel par rescrise şi polisate până ajung să aibă luciul şi aparenţa simplităţii. Singurul borgesian adevărat (ca anvergură a erudiţiei & calitate hipnotică a scriiturii) dintre toţi eseiştii noştri de azi.
Ioan Pânzaru, Regimul intepretării. Literatura şi sensul acţiunii, Polirom
Lucrurile cele mai importante în legătură cu oamenii, spune Ioan Pânzaru, cele care merită cu adevărat studiate, sunt faptul că acţionează şi felul în care o fac. Or, „vorbirea este o formă de acţiune”, iar acţiunile necesită un sens – care e ales de agent dintre „sensurile disponibile în cultură”. Eseul lui Pânzaru este, prin urmare, un exerciţiu de pragmatică a culturii contemporane – care e una a intruziunii diversităţii şi a libertăţii de interpretare. Aşa se face că, subtextual, cea mai mare parte a eseului va discuta posibilitatea libertăţii şi redefinirea normativităţii nu ca obedienţă generală faţă de reguli, ci ca libertate individuală de a propune reguli spre dezbatere publică – acesta fiind singurul mod de a evita coşmarele hipernormative ale birocraţiilor şi totalitarismelor. Textele analizate vor fi juridice, literare, teologice; e definitoriu faptul că Pânzaru citeşte textul din Geneza 3 despre Adam şi Eva, analizat îndeobşte ca fabulă paradigmatică a libertăţii, ca pe un mit al interpretării. Dând omului libertate (inclusiv libertatea de a-I interpreta cuvintele), Dumnezeu a limitat-o pe a sa. În absenţa Lui, avem de regăsit normativele divine în relaţia dintre natura limbajului şi libertatea noastră. Un eseu amplu (cca. 400 de pagini, nutrite din vreo 500 de surse bibliografice în majoritatea lor încă neuzitate de comunitatea academică autohtonă), hibridând hermeneutica raţionalistă a lui Ricoeur din De la text la acţiune cu spiritul gnosticilor de la Princeton.
Citeste tot articolul si comenteaza pe Contributors.ro
