A fost o dată ca niciodată, că dacă nu ar fi nu s-ar povesti. A fost o dată peste mări și țări un imperiu, un imperiu care a fost distrus și din care ne-au rămas poveștile sale. Acest imperiu este astăzi cunoscut sub numele de imperiul Bizantin. Pentru omul modern tot ce ține de Bizanț are o aură de poveste sau de sfințenie. Modernitatea a fost construită plecând de la modelul apusean, așa că Bizanțul a devenit Atlantida medievală. (Basile Tatakis,Filosofia Bizantină, Nemira, 2010)
Nu mai știm nimic despre el și, mai grav, nu mai putem înțelege logica sensului specifică acestui spațiu. Pe acest tărâm, exact ca în basme, naturalul și supranaturalul co-existau, trecerea de la nivelul natural la cel supranatural se făcea pe nesimțite, intervenția divină nu era niciodată considerată ceva ieșit din comun, ci făcea parte din cotidianeitate. În Bizanț nu exista un spațiu propriu-zis secular, orice activitate umană, fie că este vorba de artă, de războaie, de politică sau filosofie era îmbibată de sacralitate.
În secolul al-XIII-lea, în occidentul apusean orice profesor de filosofie era obligat să jure solemn în fața întregii universități că nu se va pronunța în chestiuni teologice, că nu își va folosi mintea pentru a decide singur, ci se va conforma spuselor dogmatice despre acel subiect. Această distincție dintre teologie și filosofie este de neînțeles în Bizanț, filosofia este « cunoașterea lucrurilor care există », « grija față de moarte », « dobândirea asemănării cu Dumnezeu », « principiul oricărei arte și științe »1. Exista distincția între filosofia creștină și filosofiile pagâne, dar nu și cea dintre teologie și filosofie, monahul însuși era filosof și activitatea sa principală nu era alta decât cunoașterea lui Dumnezeu iar scopul rațiunii era ajungerea la o oarecare înțelegere a Revelației.
În același secol, în mijlocul luptei între împărat și papalitate, împăratul imperiului Romano-German nici măcar nu visa să se pronunțe în chestiuni teologice. Ei bine, lucrurile nu erau astfel divizate în Imperiul Bizantin. Evident, opiniile patriarhalui și ale monahilor aveau prioritate, dar nici un cetățean al imperiului și în nici un caz împăratul nu se abțineau în a se pronunța în astfel de chestiuni. La fel cum spațiul politic actual este divizat între dreapta și stânga, spațiul politic al secolului al-VIII-lea era divizat între iconoclaști și iconoduli. Împăratul se considera locțiitor al lui Dumnezeu pe pământ și episcop al celor din afară, modelul său era Hristos și era mediatorul între Dumnezeu și popor. Totul avea sau juca un rol religios în Bizanț.
Acest interes universal pentru teologie a avut și un imens dezavantaj, imperiul a devenit un foarte bun sol pentru erezii, toate devierile logic posibile au fost încercate de către cei care au fost gata să gireze mai repede interpretarea proprie decât pe cea a bisericii. De fapt dogma însăși s-a definit în acest proces de luptă cu ereziile. Ereticii erau tratați drept raționaliști, pentru că erau capabili să dorească armonia rațiunii în detrimentul revelației2.
Și totuși importanța accordată revelației nu face ca lucrurile să fie toate date într-o indistincție. La sensul evenimentelor avem acces prin revelație dar asta nu înseamnă că putem ignora epistemologia și logica. Bizantinii erau și ei foarte atenți la textele aristotelice și platoniciene care puteau oferi instrumentele necesare inteligenței umane pentru organizarea revelației. Sf. Maxim Mărturisitorul, mistic prin excelență, avea o epistemologie- pentru cunoașterea umană există două lumi, lumea sensibilă și lumea inteligibilă; cum se face însă că există o corespondență între cele două ?Fiecare dintre aceste două lumi este o alegorie și un simbol al celeilalte. Lumea inteligibilă își află într-un mod mistic, forma sa concretă în speciile simbolice ale lumii sensibile. La fel și lumea sensibilă intră prin cunoaștere în minte și se află organizată aici prin rațiuni. 3S-a încercat menținerea unui echilibru între a reduce totul la filosofie așa cum făceau neo-platonicienii și a exclude cu totul elementele filosofice de dragul unui acces nemediat la Dumnezeu. Logica umană este neputincioasă în a se uni cu Dumnezeu, dar ea este în schimb foarte utilă în a se lupta cu ereziile sau a răspunde filosofiilor pagâne. Anastasie Sinaitul, de exemplu, susținea că una dintre cauzele ereziilor este exact nepotrivita întrebuințare a termenilor și a categoriilor aristotelice4.
Filosofii creștini erau într-un dialog continuu cu filosofia clasică, găsim în textele lor elemente preluate din Aristotel, din Platon, din stoici, ba chiar și din cinici. Formarea filosofului la școlile din Constantinopol presupunea asimilarea acestor elemente ale culturii grecești. Pe de o parte preiau ca instrumente acele elemente pe care le considerau utile, pe de altă parte se delimitau de aceștia subliniind superioritatea revelației, dar cea mai inteligentă metodă de asimilare era prezentarea filosofilor antici ca precursori ai creștinismului. Din această perspectivă diferențele cu Apusul nu erau atât de mari pe cât suntem lăsați să credem. Aceasta era una dintre metodele umanismului bizantin, al cărui reprezentant de seamă era Mihail Psellos. Pentru Psellos a cărei preocupare era promovarea culturii antice, autorii greci sunt profeți ai creștinismului5.
Datorită importanței pentru viața duhovnicească bizantinii plasau în centrul gândirii lor filosofice o antropologie. Întrebări legate de relația între suflet, trup și spirit, de ierarhia care trebuie stabilită între ele, chestiuni legate de relația între voință și intelect, de liber arbitru și de despătimire apar în manualele de călăuzire oferite pentru viața mistică. Trebuie subliniat că această antropologie nu este altceva decât o reflectare a teologiei : căci omul este creat după chipul și asemănarea lui Dumnezeu. Discursul despre Dumnezeu este și un discurs despre modelul pe care omul trebuie să îl ia în această viață, discursul despre om este și un discurs despre diferența care desparte creatura de Creator.
Ce mi s-a părut foarte interesant este că toate aceste preocupări duhovnicești nu excludeau preocupările științifice ; suntem tentați să plasăm întreaga dezvoltare a științei moderne strict în apus dar există și în Bizanț o gândire matematică și o reflecție asupra relației între matematică și fizică sau asupra conceptului de număr. Pentru Theodor Metochites « matematiciile sunt produsul ultimei abstracțiuni a materiei prin intermediul minții. Obiectul fizicii, din contră, nu ramâne niciodată identic sieși » ceea ce duce la explicații contradictorii și echivoce6.
Ar mai ramâne o precizare de făcut. Sub titulatura de « filosofie bizantină » Basile Tatakis adună elemente de teologie dogmatică, de viață duhovnicească, de muzică și teorie muzicală, de aritmetică, de astrologie și astronomie, ba chiar de alchimie, de poezie,de retorică, de gramatică, de hermeneutică biblică și de comentariu la textele anticilor, de logică și teoria cunoașterii. Termenul de filosofie este în acest context sinonim cu cel de cunoștere, el cuprinde tot ce în termeni moderni s-ar studia la universitate.
Miza cărții lui Tatakis, după propriile sale spuse, este de a arăta că Bizanțul este mai mult decât un mediator, mai mult decât locul unde s-au păstrat textele grecești și cel care face legătura între gândirea occidentală și cea persană, arabă și chineză7. Aceasta a fost rolul care i-a fost atribuit de către apus- situație care ne confirmă că și istoria filosofiei a teologiei sau a științei este scrisă de învingători și este nevoia ca ceva timp să se scurgă pentru a ne putea reîntorce și a face o analiză despătimită a istoriei.
Citeste tot articolul si comenteaza pe Medievalia.ro
