"În varianta ei provizorie, am botezat această carte Gânduri de uz intern despre teatru, literatură şi altele – titlu, pentru mine expresiv, numai că, odată publicate, gândurile încetează să mai fie de uz intern... Ce anume, exact, e această carte mi-e foarte greu să spun. Ea constă din şase capitole, pe care sunt tentat să le numesc povestiri, iar fiecare povestire porneşte de la o întrebare, o problemă pe care vrea să o lămurească. Toate cele şase puncte de pornire, precum şi drumul urmat de povestiri, ţin de teatru şi literatură, dar miza întrebărilor depăşeşte aceste domenii, vizează un grad mai mare de generalitate: omul, societatea, istoria", spune Vlad Zografi despre volumul ce va fi lansat miercuri, ora 19 00 la Libraria Humanitas de la Cismigiu. Despre carte vor vorbi Ioana Parvulescu si Gabriel Liiceanu.
Vlad Zografi este unul dintre cei mai cititi autori de pe Contributors.ro.
A publicat proză (Genunchiul stâng sau genunchiul drept, 1993, şi Omul nou, 1994), apoi teatru (Isabela, dragostea mea, 1996, Oedip la Delphi, 1997, Regele şi cadavrul, 1998, Viitorul e maculatură, 1999, America şi acustica, 2007, Petru, 2007, Toate minţile tale, 2011). După piesele lui au fost puse în scenă mai multe spectacole.
S-a născut la Bucureşti în 1960. A absolvit Facultatea de Fizică a Universităţii din Bucureşti în 1985. În perioada 1990-1994 a beneficiat de o bursă din partea guvernului francez şi şi-a susţinut doctoratul în fizică atomică la Paris. A publicat câteva articole în domeniul fizicii atomice teoretice în reviste internaţionale de specialitate. A debutat în februarie 1990 în România literară, cu o povestire, fiind prezentat de criticul Nicolae Manolescu.
Fragment din carte:
Să ne îndreptăm atenţia spre Don Quijote în încercarea de a vorbi, pornind de la un temei literar, despre sens. Spuneam la început că e singura operă cu autor cunoscut care a căpătat consistenţa mitului, dar aici se ascunde un paradox interesant: mitul lui don Quijote are o simplitate exponenţială, el a intrat în conştiinţa publicului într-o versiune uşor recognoscibilă, confirmată la fiecare re-povestire sau re-prezentare – a devenit clişeu; dimpotrivă, cartea lui Cervantes e, poate, cea mai complexă operă literară din câte s-au scris vreodată. Între mitul-clişeu şi carte există disonanţe frapante. Iată un exemplu: Cervantes ne spune limpede că Dulcinea e o ţărancă slută, or, în toate filmele care s-au făcut după Don Quijote, actriţa care o joacă pe Dulcinea e frumoasă – ba chiar ajunge să fie interpretată de Sophia Loren, ce-i drept, uşor mânjită şi îmbrăcată şleampăt, dar asta nu ascunde nici o clipă frumuseţea ei. Până şi chinezii, care au făcut recent un film pe acelaşi subiect, au ales pentru Dulcinea o actriţă suspect de frumoasă. Cu alte cuvinte, cineaştii ne-o prezintă pe Dulcinea nu aşa cum e, ci aşa cum o vede don Quijote – şi o fac pentru că nu-i dau suficient credit lui don Quijote, n-au încredere că el le poate convinge pe celelalte personaje, şi îi poate convinge pe spectatori, că Dulcinea e într-adevăr frumoasă, dincolo de aparenţe. Forţa lui de a transfigura e pusă sub semnul întrebării, şi atunci e ajutat de Sophia Loren sau de o superbă chinezoaică. Lucrul nu-i tocmai lipsit de logică, odată ce un bun cineast joacă pe cartea filmului acţiunii, iar în teritoriul luxuriant al cuvintelor lui Cervantes n-are rost să se aventureze prea mult. Mitul-clişeu rămâne oricum în picioare.
0
0
