Episodul caloriferului nu a fost accidental. El nu trebuie redus la tribulaţiile unei persoane care nu a depăşit cadrele de gândire în care a fost formată. Nu trebuie să folosim acest episod blocându-ne în semnificaţia sa strict particulară, oricât am râs, pe bună dreptate, săptămâni la rând de această formulă cunoscută multora de mulţi ani. Ea făcea demult parte din glumele şefului, la care se râdea complezent sau oportunist. În realitate, merită să trecem de la simplul ei sens la o semnificaţie mai profundă şi care priveşte direct prejudecăţile noastre despre misiunea culturii, a cercetării şi a universităţii.
Teza pe care o argumentez este: episodul caloriferului vine din trei prejudecăţi comune unui număr foarte mare de colegi, chiar şi multora dintre cei care s-au amuzat pe seama lui. Merită să folosim aceste episoade (care ne fac pe toţi să roşim) pentru a înţelege răul cât mai universal cu putinţă. Cele trei prejudecăţi sunt: 1. Noi credem, din păcate, că fenomenul culturii române seamănă, în frumoasa sa inutilitate, cu o panglică elegantă legată de oglinda retrovizoare a civilizaţiei noastre, dar care se regăseşte şi pe vârful unui furnal producător şi eficace al industriei româneşti. 2. Noi credem că, şi în interiorul culturii, educaţia este cu totul altceva decât cercetarea şi că ultima poate ornamenta cu succes învăţământul românesc oricând apare o nevoie de retorică instituţională, dar că în esenţă merită să ne blamăm colegii care publică „prea mult”. 3. Noi credem că, în interiorul cercetării, ponderea studiilor cu aplicare directă în eficienţa industrială trebuie să „ducă greul” cercetării, pe când cercetarea umanistă are o valoare separabilă şi tolerabilă de această primă secţiune, chiar dacă în anii din urmă reducţionismul acesta a fost mult ameliorat.
Argumentele pe care le pot aduce pentru a arăta că toate acestea sunt nişte prejudecăţi nocive şi răspândite sunt preponderent legate de structurile noastre instituţionale şi mentale. Iată-le, într-o formulare cât mai succintă.
1. În nici un caz prima teză nu este o formă mascată de a dezgropa o filosofie a culturii proprie debutului secolului trecut. Dimpotrivă, ea este o reflecţie pragmatică asupra cazului particular al României şi are două aspecte. Pe de o parte, ea are în vedere faptul că disproporţia între investiţia în cultură şi investiţia în infrastructură sau în fragila industrie locală are efecte asupra nivelului de conştiinţă individuală a contemporanilor noştri, votanţi şi contributori la bugetul de stat. Nu am pregetat să deplângem întorsătura politică a primăverii lui 2012, râdem pe înfundate când noii conducători îşi încep fiecare frază cu „deci”, dar nu suntem atenţi la imensa lor popularitate într-o masă needucată, inabilă în a gândi cu capul individual al fiecăruia, cu un apetit de satisfacere a unor nevoi atât de primare încât este complet oarbă la calitatea promisiunilor electorale şi candidă de parcă ar fi la prima experienţă a politicului. După ce am desfiinţat logica şi limba latină din licee, umplându-le cu educaţie religioasă sau cu discursul identitar vetust al clasicilor literaturii române, cu o populaţie care citeşte de 7 ori mai puţin decât ungurii sau polonezii, nici nu ne putem aştepta la mai multă rezistenţă a reflecţiei critice. Pe de altă parte, trebuie să recunoaştem că prezenţa românească internaţională oscilează între două extreme cu infinite nuanţe intermediare, de la şmecheraşii cu acordeoane din metroul parizian la tinerii cu doctorate în afara României care reflectează dacă merită să revină. Între aceste extreme, nu cred că s-a vorbit suficient despre cât de eficientă este o acţiune energică a statului român în direcţia unilaterală a ultimului termen extrem. Pe scurt, desfăşurarea unor forţe egale la toate nivelele în efortul României de a intra pe o piaţă concurenţială este profund ineficace. Cred că este o evidenţă faptul că nu vom putea concura eficient producţia de automobile a nimănui şi nici nu mai sperăm să facem autostrăzi mai ieftine decât în restul Europei. Dar este la fel de sigur că în producţia noastră culturală suntem capabili de performanţă rapidă şi că ne costă mai puţin să ne dotăm constant bibliotecile şi să ne încurajăm substanţial cercetătorii şi artiştii, folosindu-i sec pentru o construcţie a imaginii României mai eficace decât orice alt mijloc al civilizaţiei sau al industriei.
2. Separarea cercetării de predare este o prejudecată cu origini sovietice. Organizarea reţelei institutelor de cercetare separate de universităţi, de strictă inspiraţie sovietică, generează două efecte nedorite simetrice: neclaritatea locului cercetării în universitate şi nevoia unei mase critice de selecţie de tineri în institutele de cercetare. Ele presupun o înţelegere mai profundă a rolului cercetării în raportul ei cu universitatea. Astfel, să acceptăm faptul că, fără cercetare, universitatea devine un liceu mai mare: în absenţa unei specii care să arate graniţa, diferenţa este doar cantitativă, dar specia nu se schimbă. Liceul înseamnă transmiterea unei cunoaşteri a diversificării ştiinţelor; el s-a născut în prelungirea emergenţei ştiinţelor moderne, tot aşa cum şcoala primară şi gimnaziul sunt forme de prelungire naturală a şcolii medievale timpurii a celor şapte arte liberale. Universitatea este (doar din punctul de vedere al arhetipului cultural) un bun pas înapoi faţă de modernitatea ştiinţelor tot spre Evul mediu, în sensul în care ea desemnează un spaţiu al disputei şi al examinării posibilităţii adevărului. La şcoală deprindem scrisul şi cititul, la liceu inventăm modernitatea, iar la universitate le privim pe toate de la egală distanţă, examinându-le adevărul. De aceea, universitatea este spaţiul cercetării în sensul cauzei finale. Predarea nu este livrare de cunoştinţe, ci antrenarea posibilităţii studenţilor în a-şi însuşi din surse eficace şi corecte cunoştinţele, pentru a-şi dezvolta saltul spre gustul căutării adevărului cu mintea lor. Trecerea de la elev la student înseamnă trecerea de la cel care doar creşte la cel studios-pasionat de alternativele adevărului. În consecinţă, universitatea trebuie să îşi ordoneze priorităţile numai în funcţie de scopul ei ultim: identificarea celor mai buni tineri exersaţi în căutarea adevărului. Aceasta înseamnă licenţă pentru master, master pentru doctorat. Or, această ordine nu se reflectă deloc în mentalitatea noastră. De pildă, criteriile cu care ne pregătim să ne ierarhizăm profesorii universităţilor pun pe picior de egalitate contribuţia la alcătuirea orarului cu publicarea unui articol de specialitate, sădirea unui pom în curtea instituţiei cu o nouă carte (în esenţă, din raţiuni exclusiv ecologice, putem concede) sau un discurs festiv cu o nouă poziţie descoperită în tabelul elementelor chimice. Natura imaginară a ultimelor exemple subliniază gravitatea faptului, iar intenţia de a submina actuala ierarhie a universităţilor cade exact în prejudecata menţionată. Tocmai somnul comod sub această prejudecată ne ascunde faptul că o cercetare performantă nu poate fi separată de mediul care îi conferă resursa umană şi nu poate ieşi din spaţiul care a consacrat-o istoric.
Citeste tot articolul si cometeaza pe Contributors.ro
