Totalitarismul va ramane marea problema a filosofiei politice si in veacul al XXI-lea, scria Marcel Gauchet. Departe de a se fi stins, pasiunile utopice continua sa mobilizeze si galvanizeze nevroze mistuitoare, entuziasme de masa, energii febrile si pulsiuni colective. Violenta este din nou exaltata ca avand functie purificatoare. Ideile lui Georges Sorel, profetul violentei, redevin actuale. Excitatiile ideologice continua sa fie contagioase. Teleologia marxista, expresia absoluta a mesianismului revolutionar modern, renaste sub noi infatisari, pariind pe angoase, frustrari si derute reale. Celebrul istoric Richard Overy a scris despre cartea mea “The Devil in History” o patrunazatoare recenzie in revista “Times Higher Education”, aparuta acum in traducere romaneasca in revista “22″. Eseistul Valentin Stanga mi-a trimis un scurt, dar extrem de dens, eseu-recenzie despre noua mea carte pe care il public aici cu bucurie si gratitudine. Reflectile sale se intalnesc acelea ale profesorului britanic Tom Gallagher, unul dintre cei mai avizati si fini cunoscatori ai spatiului ideatic si politic al Europei zilelor noastre.

"The Devil in History" de Vladimir TismaneanuFoto: www.ucpress.edu

“Lectii ale secolului XX” de Richard Overy

Atât comunismul, cât și fascismul au murit ca forțe politice centrale în societate, ceea face să fie mai ușor pentru noi să le percepem drept manifestări politice maniacale. Nucleul analizei lui Vladimir Tismăneanu, inteligentă și judicioasă, constă în răspunsul la tulburătoarea întrebare privind modul în care acestea au fost posibile de la început.

Majoritatea istoricilor și a politologilor din Occident care scriu despre dictaturile to­talitare au fost îndeajuns de norocoși să nu aibă experiența directă a vieții în aces­te regimuri. Vladimir Tis­măneanu nu face parte din această categorie. A crescut în România lui Nicolae Cea­ușescu, unde a susținut cu curaj, în 1980, o dizertație doctorală despre marxismul critic. Este în prezent pro­fesor de politologie com­pa­rată la Universitatea din Ma­ryland. Ceaușescu a mu­rit de mult, executat în gra­bă de propriul popor în 1989. În volumul de față, Tismăneanu reflectă, mai degrabă în calitate de filosof politic decât de is­to­ric, asupra surselor care au generat, în se­colul XX, teribila putere a regimurilor to­talitare de a face atât de mult rău în nu­mele justiției revoluționare și rasiale.

Preocuparea sa principală este exa­­minarea a ceea ce numește „as­pirațiile maximaliste utopice“ formulate de regimurile co­mu­niste și fasciste din Europa pen­tru a încerca să înțeleagă cum a fost po­sibil ca sisteme care au pornit cu agende utopice – revoluție mondială și renaștere națională – să sfârșească prin a construi dis­topii criminale. Există la ora actuală un consens în Vest că acestea au fost „viziuni maniacale“, pentru a folosit formula lui Tismăneanu. Dar atât comunismul, cât și fascismul au murit ca forțe politice cen­trale în societate, ceea face să fie mai ușor pentru noi să le percepem drept ma­ni­festări politice maniacale. Nucleul analizei de față, inteligentă și judicioasă, constă în răspunsul la tulburătoarea întrebare pri­vind modul în care acestea au fost posibile de la început.

Pentru articolul complet:

http://www.revista22.ro/lectii-ale-secolului-xx-18785.html

Textul eseistului Valentin Stanga:

“The Devil in History” (University of California Press, 2012) de Vladimir Tismaneanu e o reușită captivantă: are vastitate exegetică, are nerv critic, are mulți ciorchini de erudiție. Însă dincolo de meritele ei academice, cartea te pune pe gânduri, te solicită cognitiv, îți cere, parcă, să ieși din convenția lecturii de acumulare și să participi, harnic, la consolidarea unui pariu existențial ce nu mai suportă echivocuri și tergiversări. Gândul ei te pune în alertă hermeneutică, îți impune o veghe și o atenție la veac în precaritatea cărora ai simți că neglijezi o datorie esențială. Să mă explic.

Cred în Dumnezeu și, prin urmare, în prezența laborioasă a Adversarului în diacronia Imanenței. De aceea, când vreau să fixez interpretativ chipul Diavolului în acțiunea sa istorică, merg îndărăt până la narațiunea păcatului strămoșesc, a gestului deviant al protopărinților. Cum îmi apare Șarpele auroral la capătul lecturii textului biblic? Rezumativ, Șarpele e cineva care separă (gr. diaballein), divide, scindează. Cuplului primordial îi trece, de pildă, ideea unei cunoașteri libere de autoritatea divină. Mai precis, păcatul originar stă într-un ofidism epistemologic, anume în convingerea – toxică existențialmente – că poți afla și manipula Adevărul fără tutelă sacră. « Îndrăzniți să cultivați cuoașterea pe cont propriu! », insistă Șarpele Genezei. Promisiunea era imensă: la capătul acestui gest transgresiv, Adam și Eva urmau să devină zei, să se desprindă, deci, de regnul subaltern ce le fusese alocat de Creator și să „promovezeˮ ontologic. Or, cunoaşterea autonomă se dovedește, neîntârziat, reprehensibilă și ucigașă.

Secolul XX repune în scenă retorica separatistă a Diavolului. De această dată, însă, accentul e mutat de pe iluzia îndumnezeirii individului pe utopia mântuirii obștii. Transcendența e evacuată filozofic (când nu grosolan) din ordinea realului, în timp ce materia, respectiv angrenajul social capătă prestigiu absolut și însemnătate științifică exclusivă. A decela legile Istoriei și a obține, pe cale rațională, formula metabolică a colectivităților duce, în cele din urmă, la cristalizarea unui amplu manifest soteriologic. Diavolul renunță la scenariul egoist (prelucrat inteligent de doctrinele liberalismului clasic) și promite, de această dată, Paradisul terestru, opus Ierusalimului ceresc. Eshatologia nu îi mai aparține Demiurgului (just în absolut), ci Partidului, legitimat de cunoașterea hierurgică a întregului scenariu intramundan. Încă o dată, oferta Diavolului sfîrșește în fals și hecatombă. Înstrăinată de cer și de modestia antropologică a bunului-simț, umanitatea repetă, cu obeze statistici de plâns și sânge, Căderea. Gulag și Holocaust – sau bifurcarea înspre Stânga și înspre Dreapta a limbii Șarpelui în istoria secolului trecut.

În fond, despre limba despicată a Șarpelui tratează cartea lui Vladimir Tismaneanu. Și o face cu verva responsabilă și acribia cuiva vindecat, la timp, de eleganța perfidă a acestei reptile…

http://www.ucpress.edu/book.php?isbn=9780520239722

In recenzia pe care o semneaza in revista “International Affairs” (Vol. 88, No. 5, September 2012, pp. 1141-1142), profesorul Tom Gallagher scrie:

At a time when liberal values are showing their frailty and salvationist mythologies are returning to favour in different places, an absorbing comparative essay is provided on the origins, ravages, and ultimate failure of the radical totalitarian movements of the last century: communism and fascism. Vladimir Tismaneanu is an appropriate guide, a polymath steeped in the philosophical , literary and social science texts spawned by defenders, apostates anad analysts of this phenomenon. … (The book) offers a reminder to desensitized, rather neurotic and often these days self-pitying Europeans about how absolute the collapse was when fanaticism and rigid certainties replaced reason and moderation in the pursuit of political goals”. (La un ceas cand valorile liberale isi arata fragilitatea si mitologiile salvationiste sunt din nou favorizate in unele locuri, ne este oferit un captivant eseu comparativ asupra originilor, ravagiilor si esecului final al miscarilor radicale totalitare ale secolului trecut: comunismul si fascismul. Vladimir Tismaneanu este un ghid potrivit, un erudit bine informat privitor la textele filosofice, literare si din domeniul stiintelor sociale ale partizanilor, apostatilor si analistilor acestui fenomen. … (Cartea) ofera un memento europenilor desensibilizati, nevrotici si mai degraba inclinati spre auto-compatimire despre natura absoluta a colapsului produs atunci fanatismul si certitudinile rigide au inlocuit ratiunea si moderatia in urmarirea scopurilor politice).

Citeste tot articolul si comenteaza pe Contributors.ro