Cu prilejul lansării filmului “După dealuri” la Vaslui, un protopop local a declarat că “acest film va aduce o imagine proastă asupra poporului român și asupra Bisericii noastre, mai ales în comunitățile și popoarele care nu cunosc realitățile noastre. Noi nu avem așa ceva. Cazul de la Tanacu a fost un caz nefericit, iar filmul este o rușine.”
Din declarație, nu reiese de ce filmul ar aduce o imagine proastă asupra poporului și asupra Bisericii, nici de ce filmul ar fi o rușine. Pare clar însă că filmul strică imaginea României pe plan extern (o obsesie în politica românească a acestui an, cât și în discursul noului ICR). Cheia acestei reacții se află însă în propoziția misterioasă “Noi nu avem așa ceva.” Cu stângace pudoare, protopopul vrea să spună că nu a putut să privească filmul lui Cristian Mungiu cu ochii inocenți ai spectatorului neavizat, dar curios să descopere lumea pe care i-o propune arta unui regizor. În schimb, l-a văzut cu ochii celui care se indignase deja aflând din ziare despre interpretarea pe care a dat-o regizorul filmului său. Anume că “După dealuri” ar fi un film despre dragostea dintre două femei și libertatea de a alege propriul drum în viață. Pentru protopop, va fi fost de ajuns această interpretare ca să conchidă că Mungiu a făcut un film scandalos despre niște călugărițe ortodoxe lesbiene. Lăsându-se ghidată de chiar declarațiile regizorului, o parte a presei internaționale a rezumat filmul în același fel, dar, se înțelege, nu cu indignare, ci cu satisfacție. Din păcate ! Căci filmul este mai subtil decât interpretarea pe care au ales să i-o dea și regizorul și protopopul.
Când vorbește despre “noi”, protopopul se referă, de bună seamă, la noi, poporul român ortodox și la tradiția sa. “Așa ceva” se traduce prin “homosexualitate în mănăstiri”. Dacă noi suntem cei puri, cine sunt cei întinați ? Răspunsul implicit este limpede : ei, occidentalii, străinii, cu scandalurile lor sexuale cu tot ! Ca om al Bisericii, protopopul știe că noi avem de toate, ca toată lumea. Problema e că, după părerea lui, trebuie arătată lumii numai versiunea propagandistică a realității și nu aceea care ar putea trezi îndoieli ori întrebări. Pe blogurile creștine, mai apare un argument menit să îndepărteze de film un anumit public suspicios în avans. Un argument lipsit de orice consistență, dar la care unii credincioși reacționează : piesa de teatru “Evangheliștii”, a unui alt Mungiu (Alina Mungiu-Pippidi), a stârnit reacții aprinse și proteste vehemente din partea Bisericii, cu câțiva ani în urmă, când a fost jucată la Iași. Deci, scriu diverși seminariști ori călugări, la ce te poți aștepta de la filmul fratelui ?
Argumentul legat de numele regizorului, ca și pudoarea jignită a protopopului, ca și interpretarea dată de regizor propriului film sunt, din motive diferite, la fel de departe de film cum sunt ierarhii Bisericii care descind în fiecare an în BMV-uri ultimul răcnet, la cinstirea moaștelor Sfintei Parascheva, de sărmanii credincioși care stau în frig și ploaie, ore în șir, la cozi interminabile, ca să apuce să-i transmită Sfintei o rugăciune.
“După dealuri” nu e un film care emană speranță și bucurie. Nici un film care să stârnească imediat emoțiile publicului. Nici un film despre călugărițe lesbiene. E un film în care povestea avansează lent, în tablouri flamande în care lumina pare să rezulte direct din aura personajelor. Este probabil primul film românesc în care publicul pătrunde în intimitatea (reconstituită) de zi cu zi a unei mănăstiri ortodoxe. Ici-colo, cadrele amintesc, ca într-o versiune feminină a comunității de călugări ruși, de “Ostrovul” lui Pavel Lungin. Tăcerile sunt adesea lungi și apăsătoare. Dialogurile sună mai autentic decât în multe filme românești.
De câteva ori, o vedem pe una dintre eroine rugându-se, filmată din spate. Treptat, umerii îi sunt zguduiți de plâns. Și-atât. Nici nu e nevoie de mai mult pentru ca tensiunea filmului să urce subtil, pe nesimțite. Există două scene de semi-nuditate care probabil că vor tulbura o anumită categorie de creștini preocupați de tematica păcatului și a corporalității, dar sunt scene de o tandrețe frântă și de o imensă tristețe, care descriu viața celor două fete – copii abandonați – mai bine decât orice predici despre iubirea aproapelui și mila față de sărmani.
“După dealuri” sfidează rețeta filmelor despre/cu exorcisme, lăsând în urmă clișeele și efectele speciale. Cine se așteaptă să fie țintuit în fotoliul de cinema, de groază, să i se facă părul măciucă de urlete îngrozitoare și să nu mai doarmă noaptea amintindu-și vocile tenebroase care ies din gura demonului, va fi profund dezamagit. Scenele care povestesc slujbele de dezlegare de duhuri rele sunt discrete și tragice ca baletul unor berze negre surprinse de un potop de zăpadă.
Regizorul a evitat să-și presare filmul cu metafore cinematografice în stilul Mihalkov sau Pintilie. Povestea e aparent lăsată în voia ei, să-și facă drum în imaginația publicului.
Citeste tot articolul si comenteaza pe Contributors.ro
