(Pe data de 9 octombrie, am publicat pe Contributors.ro o scrisoare deschisă către Cristian Mungiu, realizator al filmului După dealuri, inspirat de cărțile mele, Spovedanie la Tanacu și Cartea Judecătorilor. Numeroasele reacții ale cititorilor m-au convins că povestea trebuie spusă până la capăt.)
În vara lui 2005, mă aflam în redacția în limba română a BBC World Service de la Londra. Eram în trecere. De un an, mi se încredințase conducerea biroului lărgit de la București. Depeșele de presă anunțau un caz morbid petrecut în România : se spunea că, la o mănăstire de lângă Vaslui, într-o tentativă de exorcizare, un preot împreună cu patru călugărițe răstigniseră pe cruce și omorâseră cu sadism o tânără măicuță.
Peste câteva zile, m-am întors la București. Povestea luase amploare. Ziarele și televiziunile deciseseră deja vinovații și vinovățiile. Titluri de o șchioapă îmbinau o revolta anticlericală mocnită cu linșajul public. Cazul depășise emoțiile de moment ale unui fapt divers și devenea răfuială națională. Presa internațională prelua informațiile din România. Cu cât citeam mai mult, cu atât înțelegeam mai puțin.
Am recurs la întrebările elementare ale meseriei : cine, ce, unde, când, cum, de ce, și, după o saptămână de cercetări, am întocmit o primă cronologie a faptelor, pe care am publicat-o pe site-ul BBC. Încercasem să verific fiecare informație din mai multe surse, dar îmi lipsea confruntarea cu preotul și cele patru călugărițe. La vremea respectivă, se aflau în arest preventiv la București. Văzând cronologia, avocații celor cinci m-au contactat întrebându-mă dacă nu vreau să vorbesc cu împricinații. A avut loc prima noastră întâlnire care avea să fie urmată de multe altele, pe parcursul a aproape doi ani. Preotul și cele patru călugărițe mi-au povestit versiunea lor asupra întâmplărilor. Am mers apoi pe urmele fetei care murise (la orfelinat, la prieteni, la familia socială, la cunoscuți din Germania, la medici) și am descoperit că nu fusese nici călugăriță, nici răstignită pe cruce, nici înfometată, și că povestea era mult mai complicată decât păruse la prima vedere.
Am publicat romanul Spovedanie la Tanacu în 2006, datorită lui Gabriel Liiceanu pe care noua versiune descoperită de mine și ideea unui roman non-fiction îl interesau. Romanul reconstituia din documente, amintiri, interviuri, corespondență, fotografii, biografia fetei care murise. Imediat după publicarea cărții, regizorii Radu Gabrea, Lucian Pintilie și Andrei Șerban și-au manifestat dorința de a o ecraniza. Am declinat oferta primilor doi, pentru că nu împărtășeam aceeași viziune asupra scenariului. Andrei Șerban a renunțat la ideea unui film, dar mi-a cerut să dramatizez textul cărții pentru un atelier de teatru și apoi pentru un spectacol. Premiera a avut loc la teatrul La MaMa din New York în toamna lui 2007. În aceeași perioadă, se afla la New York și Cristian Mungiu care își promova filmul 4,3,2. Andrei Șerban l-a invitat la repetiția generală. A fost pentru el o primă luare de contact cu o versiune complet diferită de cea mediatică, dominantă, a cazului Tanacu.
Pentru următoarele reprezentații (București, Timișoara, Iași, Paris, Lodz) scriam din mers textul spectacolului regizat de Andrei Șerban, căci începuse procesul preotului și al călugărițelor și evenimentele erau încă în desfășurare. Actrițele din rolurile principale au luat premii pentru cea mai bună interpretare feminină la Festivalurile de teatru de la Timișoara și Lodz (Polonia). La Paris, s-au aflat printre spectatori, Peter Brook, Pascal Brukner, George Banu, Basarab Nicolescu. În țară, asistam la toate audierile martorilor și inculpaților, la Vaslui și la București. În 2008, apărea al doilea volum despre cazul Tanacu, Cartea Judecătorilor, povestea procesului. Renunțasem la ideea unui film care să prezinte pe ecran versiunea puțin cunoscută a cărților.
Am început proiecte noi și cărți noi. În octombrie 2011, după câteva discuții preliminare, Cristian Mungiu îmi propunea un scenariu de film inspirat de/din romanele despre cazul Tanacu. Am citit scenariul, mi-a plăcut, am făcut unele observații și sugestii și am fost de acord, fără să mă consult cu vreun avocat, să semnăm un așa-numit Acord prin care eu îi recunoșteam paternitatea scenariului, iar el se angaja să menționeze în toate acțiunile de promoare a filmului, în țară și în străinătate, sursa de inspirație. În document, declaram că nu am și nu voi avea pretenții de natură financiară. Respectivul Acord nu prevedea niciun fel de eventuale sancțiuni în cazul în care una dintre părți nu și-ar fi respectat angajamentele. Pentru mine, obișnuită cu modul de lucru al lui Andrei Șerban, era de la sine înțeles că amândoi le vom respecta.
Nu mă gândeam, la data respectivă, că Acordul era numai un mic obstacol de depășit în economia filmului și că regizorul deja își alegea actorii și locul filmărilor. Am aflat din presa de la Câmpina, că, la scurt timp, a început construirea decorurilor. Știam că voia să fie gata pentru Festivalul de la Cannes din 2012. În februarie, am citit într-un comunicat de presă că Sundance Selects achiziționase drepturile de difuzare a filmului în SUA și că filmul era prezentat ca fiind “based on a true story”, în buna tradiție cinematografică a câștigătorului Palme d’Or, Cristian Mungiu. Nicăieri, în comunicat și în articolele apărute pe câteva bloguri americane, nu se făcea vreo referire la sursa reală a scenariului. Zilele treceau și informația cuprinsă în Acord nu apărea nicăieri. I-am semnalat regizorului această stranie omisiune. M-a asigurat că e o scăpare a celor care redactaseră știrea. Dar, în perioada următoare, sursa de inspirație a scenariului nu apărea nici pe site-ul Mobrafilms, nici pe cel al coproducătorilor, nici în declarații de presă. Peste tot se spunea că filmul are la bază o poveste adevărată și atât.
Timp de câteva săptămâni, care aveau să se facă luni, am purtat o corespondență umilitoare pentru mine, în care îi aminteam de angajamentele luate prin Acord și îmi semnalam nedumerirea față de omisiunile repetate. Întâmplător, știam ce conține și cum se trimite fișa unui film la banca de date IMDB, cel mai important site de informații despre filme din lume. Fișa filmului Beyond the Hills, publicată inițial de IMDB ignora complet sursa de inspirație a scenariului, deși există niște formulări standard în astfel de cazuri. La insistențele mele, fișa a fost corectată cu puțin timp înainte de deschiderea Festivalului de la Cannes. Începeam să mă îngrijorez. De fiecare dată când îi semnalam omisiunile, regizorul îmi transmitea, cel mai adesea, prin asistenta sa, că a intervenit o situație incontrolabilă. Sau că mi se face o favoare. Sau că, în fond, nici nu se știe dacă filmul va intra în competiția de la Cannes.
În martie, regizorul m-a invitat la vizionarea unui prim montaj al filmului. I-am semnalat din nou chestiunea omisiunilor. A promis că se rezolvă. Mi-am zis că întârzierile în respectarea obligațiilor Acordului se datorau timpului scurt rămas până la Cannes și efortului de a termina filmul la timp. Cristian Mungiu avea aerul că el se ocupă și de PR și de promovarea filmului și de distribuție și de toată bucătăria complicată a unei producții cinematografice.
Apoi mi-am exprimat dorința de a vedea textul dosarului de presă care era pregătit pentru Festival. La fel, așteptam să văd afișul și un trailer, așa cum se prevedea în înțelegerea noastră. Nu le-am primit niciodată. Le-am văzut ulterior, pe site-ul Festivalului. Într-un interviu nesemnat din dosarul destinat presei de la Cannes, și pe care îl presupun a fi un fel de autointerviu, Cristian Mungiu le explica ziariștilor raportul filmului cu romanele, spunând că s-ar fi inspirat din viziunea mea obiectivă, detașată, asupra faptelor, și dând de înțeles că povestea în sine era creație proprie. Despre afiș și trailer mi s-a spus până în luna august că nu ar fi existat încă, deși pe internet și pe site-urile festivalurilor de film post-Cannes apăreau ca atare. Și apăreau în două variante : unele conțineau referirea la sursa scenariului, altele nu.
Nu m-am așteptat ca Beyond the Hills să primească premiul pentru cel mai bun scenariu. Am motive întemeiate să cred că nici Cristian Mungiu nu s-a așteptat. Sau, în orice caz, era ultimul premiu pe care și l-ar fi dorit la Cannes. Surpriza – neplăcută – a acestui anunț s-a văzut pe fața lui în seara premierii când, din nou, avea să se refere la scenariul filmului ca fiind inspirat din viața unor oameni care au suferit mult. Priveam acasă, la televizor, festivitatea de la Cannes și nu-mi venea să cred.
Regizorul și echipa sa s-au întors în țară încununați de glorie. I-am trimis lui Cristian Mungiu un mesaj de felicitare. Mi-a răspuns în treacăt. Am hotârât să păstrez tăcerea asupra tensiunilor dintre noi și am declarat (întrebată fiind de ziariști) numai lucruri bune despre regizor și filmul lui. Speram că premiul pentru scenariu e o garanție a respectării Acordului. Aveam să constat că o luam de la capăt. Regizorul își înscria filmul la diverse festivaluri internaționale și iar uita să menționeze sursa scenariului. De astă dată, dădea vina pe distribuitori. La fel se întâmpla și în interviurile pentru presa străină. Ostenisem să-i mai citesc declarațiile și să-i mai semnalez omisiunile. L-am anunțat că, în cazul în care nu respectă termenii Acordului, mă voi adresa unui avocat. Ceea ce am și făcut.
În luna iunie, regizorul primea o notificare judecătorească prin care i se cerea să prezinte dovezi ale bunei sale credințe în respectarea Acordului și, de asemenea, era invitat la o întâlnire amiabilă care să ducă la respectarea angajamentelor luate. Avocații mei îi propuneau și schimbarea Acordului prin introducerea de sancțiuni în cazul în care una dintre părți nu-și îndeplinea obligațiile. Schimbarea termenilor înțelegerii ar fi însemnat, din partea regizorului, și acceptarea statutului juridic real al filmului său, acela de operă derivată. La întâlnire s-a prezentat avocata lui Cristian Mungiu, care m-a acuzat că vreau să profit de succesul clientului ei și să obțin bani. Se considera că obligațiile Acordului au fost respectate și nu e nimic de modificat. Am rămas perplexă. Exista deja un dosar al corespondenței mele cu regizorul și dovada omisiunilor și a felului în care se făcuseră modificări pe diverse site-uri pe măsură ce insistasem să respecte Acordul. După întrevederea cu avocata sa, i-am trimis lui Cristian Mungiu un mesaj în care am subliniat, din nou, că nu urmăresc niciun fel de câștiguri financiare.
Am remarcat totuși, în săptămânile care au urmat acelei întâlniri, că au apărut modificările de rigoare pe site-urile unde informația despre sursa scenariului fusese omisă sau mistificată. La fel, am remarcat că, de îndată ce Contributors.ro a publicat scrisoarea mea deschisă, regizorul și-a amintit, în interviuri și conferințe de presă, să menționeze și chiar să insiste asupra sursei de inspirație a filmului. Și-a nuanțat și discursul referitor la raportul scenariului cu romanele. Rezultă acum că nu a fost inspirat numai de viziunea obiectivă asupra întâmplărilor povestite în romane, ci și de miezul lor narativ. Cristian Mungiu declară că romanele mele povestesc ce s-a întâmplat la acea mănăstire, dar nu povestesc și de ce. Răspunsul s-ar afla în film.
Citeste tot artiolul si comenteaza pe Contributors.ro
