Dacă-l credem pe Borges, orice carte „care merită a fi recitită” are un număr infinit de sensuri. Nu doar Sfânta Scriptură așa cum considera, printre alții, Scotus Eriugena.
Care mai este atunci condiția unei recenzii, dacă nu aceea a unei oglindiri printre multe altele, posibil infinit de multe? Dacă sensurile unei cărți sunt dispuse asemenea penajului în ape al unui păun, așa cum spunea același Eriugena despre Biblie, atunci ceea ce ne-a revelat o primă lectură a unei cărți nu este mai mult decât ar fi fost întrezărirea unei singure pene de păun, a unei singure nuanțe care, deși irepetabilă, rămâne totuși iremediabil incompletă. Orice carte ar putea avea nenumărate recenzii, fie de la nenumărați cititori, fie chiar și de la unul singur.
Cred că un astfel de scurt elogiu al incompletitudinii și al deschiderii se potrivește cu atmosfera cărții lui Andreas Capellanus, Despre iubire, publicată anul acesta de Editura Polirom, în colecția “Biblioteca Medievală”, sub traducerea Eugeniei Cristea. Învăluit sub un titlu înșelător, cuprinsul acestei scrieri este departe de a fi unul tipic unui „tratat” sau unui discurs abstract având ca subiect „iubirea”. Nu vă lăsați așadar înșelați de acel pretențios „despre”. Din studiul Ancăi Crivăț, aflat la sfârșitul lucrării, aflăm, de altfel, că acest titlu – Despre iubire -, ca mai toate cele din medievalitate, este unul contextual și că a fost precedat în secolele trecute de unele diferite, în funcție de cheia de lectură pentru care s-a optat. Cu alte cuvinte, în funcție de „pana” pe care comanditarii sau copiștii doreau să o înfățișeze ca rezumat. Astfel, Despre iubire s-a mai intitulat și: Cartea iubirii, Cartea iubirii și a curteniei, Despre arta de a iubi, Despre leacul iubirii, Despre condamnarea iubirii, Carte despre dobândirea iubirii1. Că această carte nu este un tratat, putem vedea deja din această enumerare – conținutul ei a fost recepționat nu de puține ori ca fiind mai degrabă unul practic, legat de „arta iubirii”, iar nu de „teoria” ei.
Dar să deschidem propriu-zis cartea. Nu-mi propun deloc o abordare istorică, aceasta este mai mult decât bine întocmită în același studiu al Ancăi Crivăț, din care nu lipsesc totodată observații elocvente legate de stilul autorului și genul cărții. Pe unele dintre acestea din urmă de altfel le voi relua, în măsură în care au coincis cu propriile impresi.
Spuneam că Despre iubire nu expune, așa cum poate ne-am aștepta, o doctrină. O carte care în mai mult de jumătate dintre paginile sale este animată de dialoguri și înfruntări argumentative nu poate fi o carte doctrinară. Cu atât mai mult cu cât dialogurile cu pricina se sfârșesc adesea fără tranșarea problemei disputate, adică ocolind afirmațiile categorice și lăsându-ne doar cu plăcerea unei discuții aprinse. În număr de opt, aceste dialoguri sunt puse în scenă de Capellanus pentru a ilustra felul adecvat în care un bărbat trebuie să-i vorbească femeii pe care vrea să o cucerească, indiferent dacă este de același rang social cu ea sau nu, „Căci vorbirea frumoasă a unui îndrăgostit trimite în zbor săgețile iubirii și duce la încrederea în probitatea vorbitorului.”2.
Această din urmă virtute, „probitatea” (probitas), ne poate vorbi pe scurt despre idealismul autorului: ea este una dintre cele trei puteri care poate stârni iubirea celuilalt (alături de frumusețe și „darul vorbirii”), și tot ea este cea care aruncă rangul social în indiferență. Probitatea nu este de disprețuit oriunde am întâlni-o, deci nici la cei dintr-un rang social inferior, „de vreme ce culegem trandafirii dintre spinii între care cresc, iar aurul găsit într-un vas ieftin nu își pierde valoarea.”3. Cu alte cuvinte, dacă un bărbat de condiție socială mediocră face totuși dovada unei probități superioare, atunci el merită, în principiu, să primească „speranța iubirii” chiar și de la o mare nobilă.
Totuși, deși cele opt dialoguri ocupă o parte semnificativă din carte, scrierea lui Capellanus nu este întrutotul lipsită de definiții, precizări terminologice și gesturi normative. Dimpotrivă, cartea debutează cu clarificări conceptuale: ce este iubirea, de unde provine cuvântul amor, care este efectul iubirii, între cine poate exista iubirea, care sunt cele trei moduri în care se poate dobândi iubirea.
Dincolo de acestea se întinde factualul iubirii și stilistica ei. Relațiile de iubire sunt asemeni unor fire tensionate, pe care îndrăgostiții încearcă un exercițiu de echilibristică. Cel puțin aceasta este impresia cu care eu am părăsit foarte frumoasa Carte întâi a operei lui Capellanus. Croită dintr-un amestec lăudabil între argumente și imagini, cea mai densă parte din Despre iubire te aruncă în tumultul și praful unui câmp de luptă: iubirea. Nu întâmplător, această parte este populată de numeroase expresii de felul: „a fi rănit din iubire”, „a fi în stare să porți armele iubirii”, „săgeata iubirii”, „oștean al iubirii”, „palatul iubirii”, „curtea iubirii”, „robia Venerei”, „chinurile îndrăgostiților”, „scutul iubirii”, „josnică robie” etc. Mai mult decât atât, cele opt dialoguri despre care aminteam adineauri sunt veritabile înfruntări, replicile schimbate sunt tăioase și fiecare interlocutor își folosește strategic intervențiile, de parcă ar încerca să „câștige teren” în fața și împotriva celuilalt. Nu degeaba „amor provine din verbul amo care înseamnă a prinde sau a fi prins. Cel care iubește este prins de lanțurile dorinței și vrea să-l prindă și pe celălalt în lațul său. Așa cum pescarul iscusit încearcă să atragă peștii cu momelile sale și să-i prindă în cârligul lațului său, tot astfel cel prins de iubire încearcă să-l atragă pe celălalt cu cuvinte ademenitoare și caută, prin toate strădaniile sale, să unească două inimi cu un fir nevăzut sau, dacă sunt deja unite, să le țină unite pentru totdeauna.”4. La câteva secole distanță de lucrarea lui Capellanus, Giordano Bruno va numi erosul „vinculum vinculorum” (legătura a legăturilor) și-l va trata ca pe una dintre cele mai importante forțe în magie. Cucerirea persoanei iubite este o luptă în sine, după cum sugerează deja termenul însuși. Pregătiți-vă așadar pentru multă „acțiune” și numeroase replici cu tâlc în această parte a operei.
