„Filozof si profesor, scriitor si om de litere, traducator si clasicist, editor de marca si intelectual implicat în viata cetatii în toata perioada de dupa 1989, Gabriel Liiceanu este, în toate aceste ipostaze, una dintre cele mai active si mai reprezentative personalitati din cultura si societatea romaneasca de azi. Ca filozof, el întruchipeaza un model paideic în cultura umanista, unic în Europa de Est, dublat de un patos al formarii ce a respirat subversiv în anii totalitarismului si care mai tarziu, în anii de libertate, si-a pus în chip decisiv amprenta asupra unei noi generatii. Ca traducator din limbi clasice si moderne, a pus în circulatie texte esentiale ale culturii europene, în lipsa carora era desigur de neimaginat recucerirea libertatii de gandire si care, totodata, au mobilizat în chip neobisnuit forta de expresie a limbii romane. Prin implicarea sa în organizarea societatii civile dupa 1989 si prin prezenta sa publica, Gabriel Liiceanu este unul dintre intelectualii care au provocat o reflectie atat de necesara asupra istoriei noastre recente. Fiind un important promotor al procesului comunismului la nivel intelectual, cultul sau pentru memorie si continuitate ne-a adus în fata ochilor un trecut apropiat, adesea insuportabil, cu care confruntarea era însa obligatorie. Nu în ultimul rand, ca editor, Gabriel Liiceanu a avut forta si perseverenta de a ridica într-atat prestigiul cartii în cultura noastra, încat aceasta sa-si poata regasi, candva, suflul european.“
Aceste randuri stau în prefata volumului Liber amicorum, studii si eseuri în onoarea lui Gabriel Liiceanu, editate de Catalin Cioaba si Bogdan Minca, la editura Zeta Books. Cartea a fost lansata sambata, 19 mai, la Casa Lovinescu, în prezenta celui sarbatorit.
Nume de prima marime din cultura romana contemporana si din strainatate se regasesc în aceasta carte aniversara, care „celebreaza nu atat o persoana, cat ideea de continuitate pe care ea o reprezinta.“ Texte foarte variate – evocari, exegeze, studii — sunt legate totusi de un fir nevazut: provocarea directa si constanta pe care personalitatea lui Gabriel Liiceanu o reprezinta în campul reflectiei filozofice si al literelor romanesti.
La multi ani !
Catalin Cioaba
Gabriel Liiceanu e un vital cu aspiratii geometrice. Un halterofil cu obsesia diafanului. Un om al concretului, dublat de un naravit al abstractiunii. Pe scurt, un filozof aflat, constitutiv, în „cearta cu filozofia“. As spune ca Gabriel Liiceanu e în afara filozofiei cu filozofie cu tot, ceea ce, dupa parerea mea, e amplasamentul optim al intelectului. Opera lui de pana acum o dovedeste. Pe de o parte ea cultiva – si cere si ucenicilor – „tehnicalitatea“, aplicatia disciplinata, aproprierea „jargonului“, dar pe de alta simte nevoia sa se descarce patetic în confesiune si „fenomenologie“ cotidiana. Exercitiul sever al constructiei speculative alterneaza ametitor, daca nu cumva se lasa subminat, cu voluptatea trairii nemijlocite, nesistematizabile, indiscret echivoce.
Andrei Plesu
Gabriel Liiceanu e un pudic pe care numai excesul îl converteste la provocare, indiscretie si exhibare. Subminarea de sine si tot ce urmeaza e o solutie de supravietuire. Oricat am rasuci lucrurile si am încerca sa pozam, scriem întai de toate pentru noi însine, chiar si daca e vorba, de pilda, de un tratat de topologie diferentiala. Aici, gestul nu mai poate fi calculat. Gabriel Liiceanu scrie ca sa se vindece de o boala pe care o avem cu totii, dar fiecare o duce în felul lui. Terapia pe care o gaseste cautand cu disperare dupa toate negarile e simpla: împrietenirea cu sine. În punctul asta, gestul e solitar – spectatori nu exista, cititorul e o fantoma. Gabriel Liiceanu a asimilat filozofia lumii si si-a distilat arta scrisului ca sa ajunga la aceasta solutie simpla.
Vlad Zografi
Cu toata sinceritatea si fara nici o circumstantiere mincinoasa, spun: întreg bagajul uimirii mele filosofice se afla într-un text de tinerete al lui Platon, interpretat de un text de tinerete al lui Gabriel Liiceanu. Cel al lui Platon se refera la adevar si la minciuna dintr-o perspectiva care mi-a dat fiori, iar cel al lui Gabriel Liiceanu îl comenteaza într-o directie de care m-am si putut îndragosti, m-am si putut dezlipi cu acelasi profit spiritual. Povestea spusa în ambele texte a fost atat de importanta pentru mine încat mi-am hranit din ea toata adolescenta, iar acum ea tine în cumpana toate obligatiile de studiu asumate circumstantial, aratandu-mi-se cand sub chipul nostalgiei subiectului la care „nu am timp“ sa revin, cand sub chipul temei spre care ma îndrept fara sa stiu, pe cand tocmai cultiv vreun alt camp si vreo alta problematica: oarecum în maniera zmeurei pe care ai sadit-o într-un colt umbros si fertil al casei, dar îti iese acolo unde nici nu te astepti sa îi vezi lastarul.
Alexander Baumgarten
2
0
