Primele cânturi din Infernul lui Dante Marian Papahagi le-a tradus stând la coada la benzină, în perioada comunistă. După moartea reputatului filolog clujean, traducerea a fost editată de către fiica sa Irina Papahagi, în tandem cu cercetatoarea specializată în filologie romanică Mira Mocan și a aparut la Editura Humanitas, de curând. Am discutat cu profesorul Corrado Bologna, unul dintre cei mai importanti specialiști în Dante și cu Mira Mocanu despre această nouă traducere a “Infernului”.
Citate din interviu:
“Un poet medieval ar fi spus că stările conștiinței noastre sunt locuri. În general, medievalii imaginau sufletul nostru și căile sale întocmai unor spații. În acest sens, așadar, sigur că Infernul este un loc și are o geografie datorită faptului că reprezintă spațiul stărilor de durere.” – Mira Mocanu
“Aspră foarte este exemplul minor al unei jumătăți de vers, dar în care rezidă o creație inovatoare. Cred că Dante ar accepta ca aspră foarte să fie a sa aspra e forte. Sunetul și sensul se regăsesc, într-un sfârșit, reunite.” – Corrado Bologna
“Beatrice dispare din opera lui Dante pe la mijlocul primei sale scrieri Vita Nuova. Când Beatrice revine, în niciun caz nu zâmbește! Pentru a-i smulge un surâs, Dante trebuie să capete o ascensiune a stărilor sale mentale, trebuie să dobândească o autonomie în raport cu stările de culpă.” – Corrado Bologna
De ce o nouă traducere a Infernului lui Dante Alighieri în limba română? Din două rațiuni majore. Mai întâi, pentru că traducerea lui Marian Papahagi, începută în anul 1982 și finalizată în anul 1996, nu se bucura de o ediție integrală, ci doar de publicarea fragmentară a câtorva cânturi în paginile unor reviste culturale din România: Cânturile I-IV din Infern (cu aparat critic si comentarii), Apostrof nr. 5, 1997; Cântul X din Infern, Orizont nr. 8, 1998; Cântul XXXIV din Infern, Echinox nr. 1-2-3, 1997, în fine, din Purgatoriul, Cânturile I-VI, Echinox nr. 1-2-3, XXXI, 1999 (cf. Irina Papahagi, prefață la Infernul, Dante Alighieri, trad. Marian Papahagi, Editura Humanitas, București 2012, p. 7, n. 1-5). Mai apoi, pentru că traducerile lui Dante în limba română, comportă în sine o reordonare semantică și conceptuală, dar mai ales încăpățânarea de a menține fidelitatea față de text și față de epoca în care se produce acel text. Pentru un filolog autentic, literalismul (traducerea literală a unui text) este obligatoriu, în pofida ambiguității textului. Orice neclaritate a unui text se explică printr-un elaborat aparat critic, însă fără a face concesii în momentul traducerii corpus-ul propriu-zis. Aparte fidelitatea fată de text, Marian Papahagi operează cu secrete ale formei poeziei medievale, cu transpunerea în limba română a seriei de rime derivate din structura versurilor dantești, cu o emblematică zgârcenie în tentația folosirii sinonimelor, etc.
Irina Papahagi, fiica literatului Marian Papahagi, are formidabilul merit de a fi asumat descrierea laboratorului acestei traduceri – caz extrem de fericit pentru orice filolog sau lingvist -, în prefața noii versiuni a Infernului lui Dante Alighieri. Este vorba despre o descriere care, citită cu mare atenție, conduce la cheia înțelegerii tuturor distincțiilor dintre traducerile precendente ale Divinei Comedii și metoda, efortul, logica opțiunilor de traducere cu care operează Marian Papahagi. Familiaritatea acestuia cu poezia lui Guittone din Arezzo (1235-1294) și Guido Guinizelli (1235-1276), poate fi un alt punct de reper pentru cititorul care dorește să înțeleagă mai adânc munca filologului circumscris umanismului secolului al XIII-lea. În cultura română, aparte traducerea Infernului și a câtorva cânturi din Purgatoriul, efectuată de către Marian Papahagi, au mai fost publicate traduceri ale Divinei Comedii de către literați precum: Nicu Gane, George Cosbuc, Alexandru Marcu, Eta Boeriu, George Pruteanu, Răzvan Codrescu (Infernul).
În fine, trebuie spus, în istorie rămân emblematice mai ales traducerile a căror literalism permite cititorului libertatea de a imagina el însuși în marginea textului, nicidecum traducătorul. Opus, oarecum, traducerii literale – dar aș prefera termenul de complementar (!) – ar fi operarea unei traduceri prin apel la alegorie. Divina Comedie a lui Dante Alighieri este in sine un text a cărui plasticitate o descrie cu multă competență și suplețe hermeneutică Horia Roman Patapievici (vezi Ochii Beatricei. Cum arăta cu adevărat lumea lui Dante?, Editura Humanitas, Bucuresti 2004). Vorbim însă de interpretare, efortul filologului este diferit. Acesta din urmă pune în oglindă un text care tocmai se străduie să fie sincron semanticii limbii vernaculare ce-l înfiiază. Dacă textul dantesc se vede clar în această oglindă, iar cititorul îl poate percepe până într-acolo încât să-i fie indispensabile atât lectura cât și lecturile, atunci și efortul lui Marian Papahagi va fi răsplătit. N-aș rata o astfel de curiozitate!
Idei principale
- Dante Alighieri – condiția sa itinerantă mijlocește polifonia semantică din Infernul.
- Corrado Bologna: Marian Papahagi este un traducător literal și fidel al poeticii medievale.
- Mira Mocan: Infernul dantesc reprezintă imaginea și spatiul stărilor de durere.
- Despre Novecento – Ezra Pound și epoca redescoperirii lui Dante.
- Mira Mocan: J. L. Borges oferă imaginea unui Dante văzut prin prisma slăbiciunilor sale.
- Infernul ediția integrală, restituită cititorilor după 20 de ani.
- Dante Alighieri cu Divina Comedie suficient de politically correct ?
Citeste tot articolul si comenteaza pe Medievalia.ro
