Când eram mic credeam, ca toţi copiii, de ieri şi de azi, în dărnicia unui moş care se numea pe atunci Moş Gerilă în buletinul de identitate, dar pe care îl ştiam cu toţii ca Moş Crăciun. Pe măsură ce creşteam începeam să fiu din ce în mai suspicios că Moşul nu era chiar ceea ce părea şi spunea că este. Existau suficient de multe detalii care să ridice semne de întrebare iar atenţia şi curiozitatea unui copil sunt printre cele mai redutabile metode de cercetare din lume. Dar chiar dacă aveam motive mari să mă îndoiesc de existenţa reală a lui Moş Crăciun, nici eu nici prietenii de vârsta mea nu am admis că ştiam vicleşugul decât târziu, atunci când părinţii înşişi ne-au anunţat, sătui, probabil, de efortul punerii în scenă a venirii personajului, că Moşul nu prea exista ! „Ştiam”, am declarat noi, sec, şi am continuat să ne purtăm ca şi cum asta nu trebuie să aducă nicio modificare substanţială în viaţa noastră, adică şuvoiul de daruri trebuia să continue să curgă în braţele noastre primitoare. În fond, ce importanţă avea dacă acele cadouri veneau de la Polul Nord sau de la părinţii noştri ? Important era că veneau şi că nu trebuia decât să nu facem vreo prostie mare pentru ca lucrurile să rămână la fel.
Mă gândesc că lucrurile nu s-au schimbat prea mult iar Moş Crăciun a devenit un personaj mai important ca niciodată atât în România cât şi în alte colţuri ale mapamondului. Probabil că ar avea şanse mari să fie ales preşedinte, dacă ar exista şi dacă ar vrea să candideze. Credinţa în Moş Crăciun, întruchipat de statul asistenţial – un model care domină peisajul european de multă vreme – este puternică şi am constatat că sunt destui cei care nu doresc să revină cu picioarele pe pământ.
Adevărul este că statul asistenţial şi-a atins limita şi dacă va continua să ofere beneficii peste posibilităţi (a se citi „venituri”) va semăna din ce în ce mai mult cu o schemă piramidală de genul „Caritas”. Este de bun simţ faptul că nicio persoană nu poate cheltui mai mult decât câştigă, decât, poate, cu spectrul intrării în insolvenţă şi chiar în faliment. S-a crezut multă vreme că acest adevăr, valabil pentru o persoană privată, nu ar fi valabil pentru stat. Se vede din ce în ce mai clar că statul este vulnerabil – un Moş Crăciun cu sacul spart dar care trăieşte pe datorie şi uneori se clatină pe picioare. Statul a fost hiperbolizat ca soluţie salvatoare la orice problemă individuală sau socială şi a ajuns să fie aproape un personaj mitic – „Statul” cu majusculă. La această stare de lucruri au contribuit mai multe elemente, de la populismul unor politicieni prinşi în cercul vicios al binefacerilor publice contra voturi până la economişti care au preaslăvit avantajele folosirii inflaţiei şi devalorizării monedei ca mijloc principal de creştere a competivităţii. Cu toţii, şi politicieni şi alegători, au uitat că singurul instrument al competivităţii şi al menţinerii acesteia pe termen lung sunt munca şi inovaţia care, împreună, duc la eficienţă. Restul sunt paleative sau amânări ale rezolvării problemelor. Nu trebuie să uităm niciodată că statul, ca persoană, nu are o existenţă reală ca a fiecăruia dintre cei care citesc aceste rânduri, ci este o creaţie a omului, asemenea oricărei persoane juridice. Ca jurist, am învăţat încă din anul I de facultate faptul că statul şi toate persoanele juridice sunt de fapt nişte „ficţiuni juridice”. Statul nu este mai bun şi nu poate face mai mult decât suma eforturilor cetăţenilor săi uniţi prin liantul valorilor comune şi având la bază un contract social. Nu ar fi, aşadar, prea mult să transformăm ceva ce nu este altceva decât un instrument social menit să asigure administrarea – şi concilierea – chestiunilor care sunt de interes comun, în soluţia universală la problemele noastre individuale ? Ar fi destul de greu. Statul nu va face nimic singur, acesta este un cadru, nu are un fond. Fondul vine de la cetăţeni cu precizarea că este important şi ce direcţie arată cetăţenii care sunt în frunte – adică liderii. În aceste condiţii eu cred că cine crede prea mult în stat va fi, mai devreme sau mai târziu, dezamăgit. Ştiu că ceea ce spun sună prost, mai ales că ideea de stat puternic şi protector ne dă încredere iar unora, mai obişnuiţi sa primim, chiar dependenţă.
Citeste tot articolul si comenteaza pe Contributors.ro
