Editura Polirom anunta o noua traducere din opera lui Joyce Carol Oates: romanul Apa neagra – o poveste care interpreteaza fictional istoria scandalului de la Chappaquiddick, in care a fost implicat Ted Kennedy, o intimplare despre care se spune ca ar fi ingropat definitiv optiunea acestuia de a deveni presedinte. Potrivit criticilor de peste ocean, Apa neagra este "un roman obsedant, care invoca o America impotmolita in propria ei apa neagra – sex, putere si cinism.”
Romanul Apa neagra (traducere din limba engleza de Cristina Ilie) introduce brutal cititorul in atmosfera unei Americi dinamice, intens politizate, asa cum este ea vazuta de o tinara idealista, educata, ambitioasa, dar timida si nesigura.
Ca intr-un traseu de roller-coaster, cu susurul amenintator al apei negre in fundal, Kelly Kelleher isi traverseaza mental, intr-un sir de instantanee, prezentul si trecutul, viata si moartea. Stari si sentimente contradictorii se succed si se amesteca halucinant. Frustrari, anxietati, sperante, iluzii si dezamagiri sint, rind pe rind, tolerate, traite la intensitate maxima sau disecate la rece, odata cu deconstructia unei societati bazate pe o aparenta siguranta si onestitate, sustinuta de parinti grijulii si supravegheata de barbati puternici, cu conduita impecabila, condusi de inalte idealuri democratice.
Joyce Carol Oates este una dintre cele mai aclamate si traduse scriitoare americane ale momentului, cunoscuta pentru romane ca We Were the Mulvaneys, Blonde si Black Water. S-a nascut in Lockport, statul New York, in 1938 si a inceput sa scrie la 14 ani, devenind faimoasa pentru talentul ei prolific si versatil, abordind genuri foarte diferite – romane, povestiri, eseistica, dramaturgie, memorii si poezie –, precum si pentru stilul dens si eliptic, ce exploreaza adesea aspectele cele mai intunecate ale conditiei umane. I s-au decernat numeroase premii, printre care se numara National Book Award, pentru romanul Them, precum si PEN/Malamud Award, pentru volumele sale de povestiri. Din 1978 este membra a Academiei Americane. La Editura Polirom i-au fost traduse romanele: Violul. O poveste de dragoste (2011), Mindra fecioara (2011) si Apa neagra (2011).
Din opera scriitoarei Joyce Carol Oates, in cadrul colectiei „Biblioteca Polirom”, au mai aparut in traducere romanele: Violul. O poveste de dragoste (traducere de Ioana Filat) si Mindra fecioara (traducere de Daniela Rogobete), iar in pregatire se afla romanul: Gradina placerilor lumesti (traducere de Mihaela Negrila), informeaza editura.
Fragment din cartea Apa neagra de Joyce Carol Oates:
(pentru toate acele Kelly)
*
Toyota inchiriata, pe care senatorul o conducea cu atita exuberanta si nerabdare, gonea de-a lungul soselei anonime neasfaltate, luind curbele prin alunecare, derapind ametitor, cind, deodata, fara nici un avertisment, masina a iesit de pe sosea si s-a rasturnat in apa neagra si involburata, inclinindu-se spre partea pasagerului si scufundindu-se rapid.
O sa mor oare? In felul asta?
*
Era seara zilei de 4 Iulie. In alte locuri de pe insula Grayling, mai cu seama de-a lungul coastei nordice, aveau loc petreceri, iar pe marginea soselelor inguste, nisipoase, ce duceau catre plaje, se intindeau siruri de masini parcate. Mai tirziu, cind cobora intunericul, aveau sa fie focuri de artificii, un spectacol ostentativ, fulminant, intr-un stralucire tehnicolora, ca razboiul din Golful Persic de la televizor.
Se aflau intr-o zona nepopulata, lipsita de viata a insulei, cel mai probabil rataciti. Adunindu-si curajul, femeia isi rotunjise gura ca sa pronunte cuvintul ratacit.
La fel si cu prezervativul pe care il purta in poseta de cine stie cita vreme. Geanta ei de piele naturala, iar acum poseta ei draguta de vara Laura Ashley cu model floral. De fapt, acelasi articol il avusese cu ea si intr-o geanta anterioara – o geanta uriasa si obscena din paie, tivita cu piele rosie, care pina la urma s-a descompus de atita purtat. Prezervativul era bine ambalat, eficient, avea un miros farmaceutic aseptic, ocupa putin spatiu. Putea macar sa-l atinga si o facuse nu o data, in aceste multe luni, pregatindu-se sa-l arate, pregatindu-se sa sugereze oricui ar fi fost, oricarui barbat, prieten, cunostinta profesionala sau aproape strain, ca e cazul sa-l foloseasca sau sa ia macar in considerare ideea de a-l folosi. Erai pregatita pentru orice urgenta, dar, in cele din urma, nu reuseai sa vorbesti, nu mai existau cuvinte.
Se aflau, prin urmare, undeva intr-o zona miloasa la tarmul oceanului, pe insula Grayling, in Maine, la o distanta de douazeci de minute cu feribotul de portul Boothbay, in nord-vestul acestuia. Avusesera o conversatie placuta, rizind impreuna cu usurinta, ca niste prieteni vechi, cei mai familiari dintre prietenii vechi, in timp ce Kelly incerca sa-i sustina discret senatorului mina tremuratoare, in asa fel incit sa nu sara peste marginea paharului de plastic cit mai ramasese din vodca tonica pe care acesta o tinea in mina in timp ce conducea, iar apoi, din senin, ca intr-un film in care imaginile incep sa se deruleze spasmodic, cu sughituri, zburind din cadru atit de neasteptat, ca intrecea orice capacitate de a intelege vreodata, soseaua a zburat de sub masina in viteza, iar ei se zbateau pentru vietile lor, scufundindu-se in apa cea neagra ce improsca parbrizul cautind sa patrunda inauntru, ca si cum tinutul mlastinos ireal care ii inconjura ar fi prins viata, intinzindu-se dupa ei sa-i devoreze.
O sa mor oare? In felul asta?
*
Buffy se simtise lezata sau asa paruse. Mare parte din atitudinea ei era numai poza, astfel ca nu puteai sti niciodata. Spunindu-i lui Kelly Kelleher: Da, dar de ce sa pleci chiar acum, nu se poate putin mai tirziu? Iar Kelly a murmurat ceva vag, stinjenita, incapabila sa spuna: Pentru ca asa vrea el, insista.
Incapabila sa spuna: Pentru ca, daca nu fac asa cum imi cere, nu va mai exista nici un mai tirziu. Stii bine asta.
*
Din toate partile, o duhoare salcie si intensa de mlastina, duhoarea umezelii si a putregaiului, a pamintului negru si a apei negre. Mirosul intepator, proaspat si racoros al Atlanticului parea sa fie departe de aici, ca o amintire, purtat catre centrul insulei in rafale razlete de o boare din est. Si nici un zgomot de valuri, aici. Numai insectele nocturne. Vintul prin copacii piperniciti, sufocati de plante cataratoare.
Apucind strins centura de siguranta din dreptul umarului, Kelly Kelleher, care nu era beata, a zimbit gindindu-se: Ce ciudat sa fii aici si totusi sa nu stii unde se afla acest aici.
Se grabeau sa prinda feribotul de la debarcaderul din Brockden, care avea sa plece spre continent la ora 8:20 seara. In jur de 8:15, neobservata de nici un martor, Toyota cea inchiriata a plonjat in apa aceea – piriu? riu? fluviu? – de existenta careia, in punctul de maxima arcuire al curbei in ac de par, nu stiusera nici senatorul, nici pasagera sa, Kelly Kelleher.
La aproximativ zece metri mai inainte, nezarit nici el, se gasea un pod ingust de lemn, cu scindurile roase de intemperii; dar nu existase nici un indicator pentru pod, cu atit mai putin unul pentru curba periculoasa care il preceda.
Nu acum. Nu asa.
Ea avea douazeci si sase de ani si opt luni, prea tinara ca sa moara si, drept urmare, prea uimita, prea neincrezatoare ca sa tipe, in timp ce Toyota zbura in afara soselei si lovea suprafata apei aproape invizibile, ca si cum, pentru o clipa, ar fi putut sa nu se scufunde, ci sa pluteasca – ca si cum traiectoria zborului sau ar fi putut s-o duca mai departe, cu toata greutatea, peste apa, spre incilceala serpuitoare a stufarisului, a copacilor piperniciti si a plantelor agatatoare de pe malul celalalt.
Te-ai astepta ca apa dintr-un astfel de loc sa nu aiba prea mare adincime, ca intr-un sant. Te-ai astepta ca parapetele sa fie mai solide. Nu te-ai astepta sa ajungi asa de brusc, asa de nemilos, asa de neajutorat in apa neagra ca namolul mirosind a dejectii nefiltrate.
Nu asa. Nu.
Era uluita, nu-i venea sa creada si se prea poate ca si senatorul sa fi simtit la fel, deoarece ziua de 4 Iulie pe insula Grayling, in casa parintilor lui Buffy St. John, fusese una de sarbatoare, fara griji, marcata din belsug de risete, conversatii spirituale si o emotionanta, inocenta anticipare a viitorului (atit a celui apropiat, cit si a celui indepartat – pentru ca, bineinteles, unul il determina pe celalalt), prin urmare, era practic imposibil sa intelegi cum i s-ar putea schimba atit de abrupt cursul.
Pe parcursul vietii sale, Kelly Kelleher mai trecuse de citeva ori prin accidente la fel de derutante si de neasteptate si se trezea de fiecare data in incapacitatea de a striga, asa cum, tot de fiecare data, nu avea nici o perceptie clara asupra a ceea ce i se intimpla de fapt, si asta inca din prima clipa in care isi dadea seama ca nu mai detine controlul, ca soarta corpului ei nu se mai afla sub comanda creierului.
Pentru ca in astfel de momente se produce o accelerare a timpului. In apropierea punctului de impact, viteza timpului se apropie de cea a luminii.
Fisii de amnezie ca vopseaua alba imprastiindu-se in capul ei.
