La începuturile pandemiei, unii cercetători au făcut o descoperire neașteptată: fumătorii păreau apărați de cele mai rele efecte ale Covidului. Venit inițial din observații asupra unor pacienți spitalizați în China, „paradoxul fumătorilor” a fost ulterior raportat în Italia și Franța, scrie în The Conversation Mark Shrime, șeful departamentului de chirurgie generală de la RCSI University of Medicine and Health Sciences.
Dar un studiu amplu efectuat în UK și făcut public în septembrie a infirmat „paradoxul”. Fumătorii aveau o probabilitate de spitalizare cu 80% mai mare decât nefumătorii. Ce s-a întâmplat de a greșit atât de tare știința?
Matematicianul Pierre-Simon Laplace a spus odată: „Cu cât ceva este mai extraordinar, cu atât are nevoie de dovezi mai solide”. Iar cosmologul american Carl Sagan a făcut o remarcă celebră: „Aserțiunile extraordinare trebuie susținute de dovezi extraordinare”. Și, să recunoaștem, părea de-a dreptul miraculos ca fumătorii cu plămânii afectați de tutun s-o ducă mai bine într-o boală a aparatului respirator.
Din nefericire, dovezile extraordinare sunt lente, complexe și cam plictisitoare. Pe de altă parte, opinia publică este deosebit de dornică să se entuziasmeze în fața extraordinarului.
Să vedem cum a fost posibil
Prima problemă este că știința este nesigură, fapt care-i face pe oameni să nu se simtă confortabil. Să luăm o prognoză a vremii: dacă mi se spune că sunt 10% șanse de ploaie, probabil că nu voi lua umbrela. Și în 9 cazuri din 10 voi avea dreptate. Dar în al zecelea voi regreta - și mă voi plânge de cât greșesc meteorologii.
Problema nu sunt meteorologii, totuși. Este nevoia mea de certitudine. În subconștient, „sunt 10% șanse de ploaie” se traduce prin „azi nu va ploua”. Această înclinație este pretutindeni: în sondaje politice, în predicții prezidențiale și chiar în vizitele la doctor – vreau ca doctorul să-mi spună ce este cu gâtul meu iritat, nu ce ar putea fi.
Totul este o probabilitate
Și așa lucrează știința. Totul este o probabilitate, iar fiecare nouă informație ne face să recalculăm probabilitățile.
În ianuarie 2020 știam puține despre acest virus. Pe măsură ce au apărut dovezi ne-am recalculat probabilitățile. De aceea nu mai dezinfectăm corespondența, dar încă recomandăm purtatul măștilor. Nimeni nu poate fi 100% sigur că aceste recomandări sunt corecte – pot apărea noi dovezi – dar ele reflectă cele mai bune informații pe care le avem.
La fel a fost cu paradoxul fumătorilor: înainte de pandemie, dovezile spuneau că fumatul nu face nimic bun pentru plămâni. Cu informații noi - și bune – probabilitățile ar fi putut fi recalculate, conducând spre afirmația extraordinară că fumatul protejează.
Iar acesta este al doile aspect: au fost dovezi bune?
Nu au fost.
În priml rând, când au fost făcute publice, cele mai multe lucrări despre paradoxul fumătorilor nu fuseseră verificate de alți oameni de știință (terți competenți). Pe măsură ce unele au continuat spre publicare după verificare de către terți, altele au fost retrase după ce a devenit evident că fuseseră finanțate de industria tutunului. Comunicatele înainte de publicare sunt foarte bune pentru transmiterea rapidă a informațiilor; nu sunt la fel pentru a asigura și că informațiile sunt corecte.
În al doilea, cele mai multe din aceste studii au fost mici. Deși nu este ceva esențial, înseamnă că dovezile trebuie privite cu prudență. Cu alte cuvinte, probabilitățile se pot schimba, chiar mult.
Intuitiv, dacă dai cu banul de 1.000 de ori și de 999 de ori apare capul, poți fi destul de sigur că banul este „trucat”. Dacă apare de două ori din trei încercări, nu mai poți fi la fel de sigur. Studiile în favoarea paradoxului fumătorilor au avut participanți de la sub 20 la câteva sute. Studiul britanic care le-a infirmat a avut 421.000.
În ultimul rând (și cel mai subtil), studiile despre paradoxul fumătorului au pus o întrebare diferită de cea care ar fi trebuit. Au întrebat: „Din cei aflați acum în spital, câți sunt fumători?” Sună altfel decât: „În comparație cu nefumătorii, cât de probabil este ca fumătorii să fie spitalizați?”
Aș mai spune că știința nu a greșit cu paradoxul fumătorilor. A fost o descoperire interesantă care a dus la o foarte răspândită aserțiune extraordinară. Iar dacă învățăm ceva de la Covid, este că aserțiunile extraordinare – despre fumat, zinc, înălbitor, gargară cu iodură sau peroxid de hidrogen nebulizat – trebuie făcute respectând cele mai înalte standarde.
Știința se mișcă încet. Aserțiunile extraordinare, nu. Parafrazându-l pe Jonathan Swift, ele zboară în timp ce știința vine șchiopătând după ele.
12
6
