Într-o interesantă răsturnare de situație, regele suedez Carl XVI Gustaf a avut înainte de Crăciun o intervenție politică neașteptată în care a acuzat că strategia anti-pandemie a țării sale a eșuat.
Drept urmare, sau ca răspuns, a fost introdus un nou set de restricții. Cauza fundamentală a problemelor pe care le are țara nu a fost însă abordată.
În primul rând este ineficient, dacă nu de-a dreptul ilogic, să cataloghezi drept eșec strategia Suediei în condițiile în care nu există vreun consens cu privire la ce ar putea constitui succesul. Iar asta cu atât mai mult cu cât nici alternativa la strategia suedeză nu a dat rezultate prea bune.
Altfel spus, dacă opozanții lui Anders Tegnel [epidemiologul statului suedez - n.a.] preferă o carantină, nu e clar cum ar putea fi catalogată carantina drept succes.
Lăsând deoparte incompatibilitatea dintre modelul chinez și contextul suedez (și, de fapt, cel al oricărei democrații liberale), purul adevăr este acela că nici o țară europeană care a impus carantina nu a fost în stare să împiedice al doilea val.
Și nici nu au fost în stare să-l țină sub control.
Chiar mai rău - și indiciu clar al amplificării neliniștii și frustrării -, segmente izolate ale populației lor au prins năravul de a sfida restricțiile anti-pandemie.
Bilanț al deceselor mult mai mare
Desigur, în Suedia au fost mult mai multe decese comparativ cu alte state nordice.
Totuși, ținând cont că marea majoritate a deceselor s-a concentrat în grupa de vârstă de peste 70 de ani, acest regretabil deznodământ are foarte puțin de-a face cu strategia și mult mai mult de-a face cu politica; mai precis, cu proasta implementare a privatizării sistemului de asistență socială.
Dacă Suedia ar fi impus o carantină strictă, bilanțul deceselor printre bătrâni tot ridicat ar fi fost. Cu excepția non-opțiunii de a-i lăsa pe vârstnici pe cont propriu, carantina nu i-ar fi împiedicat pe îngrijitorii privați să viziteze multiple aziluri de bătrâni.
Ca urmare a privatizării, îngrijitorii angajați de companiile private - în contrast cu îngrijitorii angajați proprii ai unui singur azil - trebuie să aibă grijă de un număr de persoane răspândite pe la diverse aziluri sau locuințe.
În al doilea rând, impunerea carantinei nu ar fi fost un proces facil. Spre deosebire de alte democrații, și poate datorită și sentimentului ei specific de excepționalism, în Suedia procesul decizional pe timp de criză este o afacere încurcată în care guvernul are nevoie de aprobarea parlamentului pentru a impune măsuri de urgență.
Acest așa-zis „stil colectiv al procesului decizional” e o treabă consumatoare de timp care nu numai că obstrucționează luarea rapidă a deciziilor, dar care poate fi luată și ostatică de interesele politice ale partidelor.
În consecință, și dat fiind faptul că procesul decizional în context suedez e un proces bazat pe opinia experților, este rezonabil să suspectezi că guvernul ar fi provocat furie atât în rândul populației cât și al opoziției parlamentare dacă ar fi promovat o carantină strictă și ar fi ignorat sfaturile experților.
Cu alte cuvinte, actualii critici ai guvernului l-ar fi acuzat în acel caz că periclitează sistemul politic al țării.
În loc să submineze poziția publică a lui Tegnel și să-l transforme în țapul ispășitor perfect al politicienilor suedezi, regele ar fi făcut mult mai bine dacă și-ar fi folosit interviul anual de Crăciun pentru a face apel la unitate pentru atingerea obiectivului comun și pentru a scoate la lumină rădăcinile politice ale răspunsului țării la pandemie.
Și asta pentru că nu strategia e cea care a eșuat.
Mai degrabă politica țării e cea care a subminat strategia. Firește, ar fi fost mai înțelept să se recomande portul măștilor din prima zi și să se aplice mai energic distanțarea socială. Pe de altă parte, nu este deloc sigur că o carantină în toată regula ar fi dat un rezultat mult diferit.
Privind spre viitor, procesul decizional trebuie reformat. În vremuri de criză, deliberările îndelungate și potențial politizate nu fac aproape nimic pentru a proteja - pentru a nu mai pomeni de a promova - interesele naționale.
Există de asemenea nevoia urgentă de a se evalua critic și a se trage învățături de pe urma entuziasmului orb cu care partide de la stânga și până la dreapta au pledat pentru privatizarea asistenței sociale fără a acorda prea multă atenție consecințelor unui asemenea demers.
În fine, trebuie să aibă loc o investigație publică temeinică privind comportamentul companiilor private de asistență socială și eșecul lor abisal de a-și modifica modul de operare drept răspuns la pandemie.
În definitiv, aceste companii ar trebui să aibă în conducerea lor profesioniști din sănătate care ar trebui să știe câte ceva despre riscul ca angajații lor să joace rolul de super-agenți de contagiere.
În acest sens, este de o importanță primordială să se investigheze și procedurile de licitație și posibilitatea de a fi existat nereguli la atribuirea contractelor.
Articol de Nima Khorrami (cercetător la Arctic Institute, Stockholm), EUOBERSVER (preluare Rador)
11
10
