Sunt cei care aduc lumea izolată la viață: vânzătorii, persoanele care colectează gunoiul, curierii, menajerele, factorii poștali. Slujbe prost plătite, adesea invizibile, uneori disprețuite, care au devenit esențiale astăzi. Muncesc ca să nu moară de foame sau din datorie, se simt sacrificați sau valorificați, scrie AFP într-un reportaj.
Nu sunt aplaudați în fiecare seară precum doctorii în Franța sau Italia, dar ne uităm la ei diferit, dar îi privim altfel, poate le vorbim mai mult decât până acum, uneori poate le scriem ”Mulțumesc” pe o pubelă sau în fața supermarketului.
Pentru că ei sunt soldații din a doua linie în lupta cu Covid19, indispensabili, cei fără de care nimeni nu poate mânca, comunica, circula, dezinfecta, îngropa. În cea mai mare parte a timpului, fără alte arme decât cetățenii care depinde de ei - o mască, un gel.
De pe 18 aprilie până pe 25, în 25 de țări, aproximativ 50 dintre acești muncitori au fost de acord să pozeze pentru AFP la locul de muncă.
Printre rafturile cu legume sau de medicamente, în fața băcăniei sau brutăriei, a unui tramvai sau a unei pubele de gunoi, în fața bucătăriei sau a cimitirului, și-au încredința vulnerabilitatea, misiunea, mândria.
Pentru a supraviețui
A munci pentru a nu muri de foame. Unii nu au de ales când pauza în economie a creat milioane de șomeri în lume, accentuând disparitatea socială.
Zainab Sharifi, o afgană de 45 de ai, are șapte copii și este brutar în Kabul.
”Foamea mi-ar fi ucis familia înaintea coronavirusului dacă nu muncesc”, a spus ea.
Karem Khalafallah, 21, livrează legume pe motocicletă în Cairo ”Este singura cale de a supraviețui”.
Cu teamă adunată în stomac, își fac totuși slujba.
”Riscurile sunt peste tot, pentru toată lumea, ne e teamă să nu ne infectăm sau să infectăm pe alții”, a spus Fatou Traoré, o ivoriană de 43 de ani, care este femeie de menaj la spitalul Cremona din Italia.
Mulți se duc la muncă pentru că altfel nu și-ar putea plăti facturile.
Uneori se simt sacrificați de societate.
”Cine ar vrea să meargă la muncă în aceste condiții?”, întreabă Larissa Santana, în vârstă de 26 de ani din Brazilia, care vinde gogoși în Salvador.
”Dar nu am de ales, este doar șomajul (...) este singura mea sursă de venit și am un băiat de trei ani”.
Gunoierul Thierry Pauly, în vârstă de 54 de ani, francez, continuă să ridice gunoiul din Mulhouse (Estul Franței) în tradiționala sa uniformă portocalie din cauza ”conștiinței profesionale”.
Dar este furios: ”Este o slujbă riscantă care nu este recunoscută”.
O datorie, o misiune
Munca este pentru alții o datorie: cea de a furniza servicii publice de interes general, principiul continuității.
”Cineva trebuie să facă munca”, a spus Sofia Stoyanka Dimitrova, 49 de ani, șofer de tramvai. Singura sa protecție e că ține ușa din dreptul său închisă pentru a preveni contactul cu pasagerii.
”Fiecare își alege singur profesia și trebuie să își ducă crucea”, a spus ea.
Oamenii au nevoie de corespondență, spune Aline Alemi, factor poștal în vârstă de 53 de ani din Franța.
Este un act de responsabilitate civică, a spus Jackie Ferney, 54 de ani, din Marea Britanie, care nu își imaginează să își închidă supermarketul.
”Este normal să fii responsabil față de societate, familie și față de mine”, a spus sârbul Marjan Andjelkovic, 45, șofer de autorbuz.
5
1
