Că democrația reprezentativă este un sistem imperfect a devenit deja un truism.
La fel de notoriu este și că reprezentanții poporului aleși ca parlamentari alcătuiesc o instituție corigentă la extemporalele de popularitate și credibilitate.
La același capitol al premiselor adevărate am putea adăuga și faptul că între voința poporului și expresia ei prin vocea aleșilor există adesea o vizibilă inadecvare (și asta nu doar la noi): numeroase preferințe și, respectiv, idiosincrazii ale majorității (atestate de sondaje de opinie) sunt ignorate de puterea legislativă pentru rațiuni întemeiate sau, dimpotrivă, discutabile. Asemenea decalaje țin însă de însăși natura democrației reprezentative și –încadrate într-o marjă tolerabilă – fac sistemul democratic imperfect dar, deocamdată, acceptabil prin comparație cu diverse totalitarisme experimentate în istorie. Dacă facerea legilor ar avea la bază sondajele de opinie și gusturile, umorile ori alergiile majorității, mâine ar trebui probabil legiferată triplarea salariilor sau, bănuiesc, pedeapsa cu moartea pentru violatori. Or, din rațiuni care-s mai sus de voința populară, puterea legiuitoare recurge la corecții ale opiniilor majoritare. Întrebarea dacă asemenea corecții se încadrează sau nu în logica funcționării sistemului bazat pe reprezentativitate ar merita tratată separat pentru că este un subiect fierbinte al contemporaneității: aceia care ocupă străzile lumii în numele unor “politici subterane” (“subterranean politics”) protestează nu atât împotriva austerității per se, cât a însuși sistemului democratic (ar fi interesant de speculat pe tema felului în care ar trebui rescris dreptul în opinia acelora care iau în stăpânire parcuri și piețe în numele sloganului “we are 99%”sau a demonstranților indignados care scandau pe străzile Madridului “să vă cărați cu toții” – “que se vayan todos”…).
În orice caz, dacă este să ne încadrăm în paradigma democrației reprezentative, pentru ca asemenea inadecvări între voința electorilor și expresia ei legislativă, emisă de reprezentanți, să se încadreze în marje tolerabile, ar trebui totuși să bifăm anumite condiții minimale: profesionalismul, disciplina și seriozitatea aleșilor trimiși, ca rezultat al votului, în Parlament. Altminteri, riscul este nu doar afectarea, ci chiar compromiterea serioasă a ideii de reprezentativitate, riscul ca hăul dintre popor și reprezentanții acestuia să se adâncească, iar democrația reprezentativă, așa cum este astăzi croită, să se anchilozeze în rugină și decrepitudine.
Despre nevoia de profesionalism a parlamentarilor s-a scris. Îmi amintesc de un excelent articol al domnului Andrei Pleșu în care arăta că statutul de deputat sau de senator ar trebui legitimat, chiar înainte de votul popular, de istoricul împlinirilor profesionale ale reprezentantului în cauză. Nu mai insist. Aș adăuga doar că, separat de CV-ul personal, respectivul ales, chiar dacă nu e jurist, are obligația de a recurge la un elementar instructaj într-ale dreptului. El va trebui să posede noțiuni de tehnică legislativă, să cunoască principiile constituționale, să se familiarizeze cu legislația și jurisprudența comunitară. Câți dintre distinșii noștri aleși și, mai ales, viitori aleși, au citit și au înțeles Constituția României?… Câți cunosc principiile de funcționare a instituțiilor comunitare?… Câți se preocupă în mod sistematic de studiul dreptului comparat?… Câți ar fi în stare să justifice și să explice de ce nu este posibil, în exemplul evocat, ca violatorii să fie condamnați la moarte (cu dezvoltarea adecvată a argumentelor de drept comunitar și de drept constituțional)?…
O a doua condiție este disciplina muncii în Parlament. Da, e nevoie ca parlamentarii să respecte elementare exigențe de organizare și ordine. Aceasta întrucât, odată aleși, ei consimt să se înregimenteze într-un sistem care emană autoritate (legislativă), dar care, la rândul său, e marcat de propriile rigori și legi de funcționare. Or, absenteismul nemotivat, votul în derâdere, contabilizarea incorectă a opțiunilor, autostopismul politic, derularea campaniei electorale în timpul sesiunii parlamentare, promovarea şi susţinerea rubedeniilor pe viitoarele liste de candidaţi (cum se întâmplă zilele astea) sunt nu doar dovezi de indisciplină, ci și probe de lipsă de respect pentru alegători. Nici în legătură cu o astfel de exigență nu cred că e cazul să insist.
Îmi permit însă să zăbovesc asupra celei de-a treia condiții din lista (nelimitativă) avansată: seriozitatea Legiuitorului. Tribuna Parlamentului nu e deloc potrivită pentru miștocăreală ieftină, pentru cabotinisme ori private reglări de conturi. De asemenea, inițiative legislative derizorii sau chiar rizibile precum cele lansate recent referitoare la protecția prin lege a arborilor care “facilitează sentimente patriotice ori romantice” sunt bune de scenarii pentru Teatrul de comedie mai curând, decât pentru dezbateri în camerele Parlamentului. Într-o societate măcinată de crize (economică, politică și morală) cui îi arde oare de “încoronarea” (sic!) arborilor “patrioți” și “romantici”?! Dacă tot vorbeam de sondaje de opinie și abaterea tolerabilă de la rezultatele acestora, câți oare dintre cei chestionați asupra subiectului ar răspunde “da, mă interesează, exact asta-mi lipsea, asta-i soluția, codru-i frate cu românu’ și-l va scoate din nevoi”? Cum vor putea tribunii de azi, sau aceia din anii grei care vor urma să salveze democrația reprezentativă (de merită salvată e altă istorie), dacă ei vor fi corijenți nu doar la examenele de profesionalism și disciplină, ci și la cel de sobrietate? În eventualitatea, deloc utopică, a colapsului sistemic, cum vor răspunde oare guvernanții acelor mase care, sătule de această paradigmă democratică, de manipulare și minciuni, vor scanda, și pe străzile noastre, “cărați-vă, dracului, cu toții”?…
Citeste tot articolul si comenteaza pe Contributors.ro
