Print
YM
E-mail
Mai mare|Mai mic

Sus, prea sus, Dumnezeu

de Florentin Tuca     Contributors.ro
Luni, 8 octombrie 2012, 9:47 Contributors


Florentin Tuca
Foto: Contributors.ro

Despre “predarea religiei” în școli s-a scris mult în ultima vreme, iar controversele pe subiect au fost extrem de înflăcărate. Nu am intenția să fac un inventar al opiniilor în legătură cu această temă, ci doar să sugerez căteva accente de plasat pe lista argumentelor împotriva  orei de “educație religioasă”.

Într-un recent articol publicat pe Contributors, intitulat “Jos Dumnezeu!” (contributors.ro, 1 octombrie), domnul Tudor Călin Zarojanu pledează ardent pentru religie ca “soră a limbii materne” și polemizează intens cu diverse bloguri care critică în termeni duri biserica și psiho-pedagogia ei. Articolul cu pricina a generat o aprinsă dezbatere printre cititori. Accept că protestele exprimate de criticii anonimi sunt, adesea, excesiv de acide și persiflante, dar mă declar coechipier al acelora care au rezerve față de oportunitatea încadrării pedagogice a religiei în aceeași clasă cu literatura și cu fizica.

Și asta nu doar pentru că manualele de “educație creștină” sunt de o calitate îndoielnică; nu numai pentru că unii “profesori de religie” nu au harul pedagogic, competența profesională sau, uneori, profilul moral adecvat pentru a “instrui” copiii într-un asemenea domeniu; nu doar pentru că amenințările cu iadul la adresa școlarilor vinovați de păcatul de-a frecventa cinematograful duminica sună inchizitorial; nici măcar pentru că raiul și iadul definite în asemenea ședințe de școlar spiritism nu seamănă cu… realitatea (aceea care-ar fi, de-ar fi să fie…).  Nu, nu doar pentru aceste motive sunt împotriva cursurilor “de religie” în școală. Cred că ar mai trebui avute în vedere și altele care, într-o ordine logică, le precedă pe cele evocate.

În primul rand, am dubii că religiozitatea în sine ar fi susceptibilă să facă obiectul unui curs didactic pentru copii (dacă vorbim de istoria religiilor sunt, evident, de altă părere). Divinitatea este prea sus, prea inefabilă şi prea intraductibilă în “manuale”. Credința în Dumnezeu este o opțiune mult prea intimă ca să fie “învățată” pentru extemporalul care ne așteaptă după ora de biologie. În plus, ea nu este o sumă de certitudini și teoreme universal valabile, ci un amalgam de “adevăruri” personale și de trăiri proprii susceptibile de multiple nuanțe: un elev ar putea foarte bine să se declare creștin credincios, dar să nu simtă că expresia evlaviei sale este, bunăoară, rugăciunea care precede masa de prânz. Poate fi el forțat să creadă în “veridicitatea” acestui din urmă precept?

În al doilea rând, dacă facem abstracţie de credinţă şi ne referim la ştiinţă, mi se pare că teologia (căci despre teologie este vorba) se ridică la un nivel de sofisticare prea înalt pentru a putea fi adaptată pentru școlari fără riscul mistificărilor, abrevierilor nepotrivite sau simplificărilor blasfemătoare. Nu prea cred în ideea de “biblie pentru copii”. Dacă acceptăm că scripturile sunt texte sacre, nu cumva ar trebui să le scutim de prescurtări răstălmăcitoare? Este oare un sofism să afirm că o atare adaptare ar fi comparabilă cu o reinterpretare a lui Beethoven “pentru copii” și o redesenare a lui Picasso “pe înțelesul tuturor”? Știu, vor exista multe obiecții… Mi se va spune că trebuie început de undeva, că povestea lui Iisus este autentică și că este fondatoare a unei religii planetare, că, așa cum zicea domnul Andrei Pleșu cândva (într-un context fără legătură cu religia ca materie de învățământ), credința înseamnă, printre altele, și-un permanent efort de studiu și căutare (nu o așteptare pasivă a revelației divine), că elevii trebuie să primească măcar o brumă de informații pe subiect șamd. De acord, însă “a primi informații” despre religie e una, iar a fi “instruit” prin predici la ora de curs liturghic e altceva. Din această perspectivă, contraargumentul invocat de susținătorii bibliei ca material didactic întemeiat pe caracterul opțional al acestei discipline școlare este falacios: dacă un copil care se declară credincios optează în favoarea frecventării orei de teologie infantilă, o dată “înregimentat”, el nu mai poate ieși din front pe motiv că nu împărtășește, de exemplu, viziunea asupra raiului sau iadului promovată de domnul părinte-profesor. În paranteză fie spus, promotorii religiei în școlă riscă să piardă mai mult decât câștigă: există posibilitatea ca școlarii “enoriași” să bată în retragere sau să treacă în tabăra ateilor pe motiv că se simt contrariați sau chiar ofensați. Un exemplu e copilul meu care a aruncat prosopul pentru că n-a primit răspuns convingător la întrebarea de ce biserica ortodoxă discriminează femeile. Bună conexiune cu argumentul următor.

În al treilea rând, chiar de-am trece peste susținerile de mai sus ca neîntemeiate și am accepta că sentimentul religios ar putea fi, totuși, “predat” copiilor, cred

că biserica-instituție nu este, deocamdată, capabilă  să facă față unei asemenea cazne. Nu, nu e vorba doar de necesitatea unor bune manuale și a unor pedagogi competenți, ci e nevoie un efort instituțional coerent și adecvat provocărilor modernității. Înainte de a deveni un învățător, forul bisericesc va trebui să demonstreze că e un învățat. Va trebui să se redefinească, să-și revizuiască cu înțelepciune paradigmele, să propună o programă școlară inteligentă, adecvată dreptului contemporan (în special drepturile omului și dreptul familiei) și progreselor științifice (dacă putem sau nu vorbi de “adecvare”, ăsta e un subiect separat, după cum separată e și o eventuală temă a “corelării” cu etica modernă). Pe urmă, înainte de a-și exhiba statutul de mentor spiritual al tinerei generații, biserica ar trebui, în acord cu propriile dogme, să doneze măcar un sfert din propriul patrimoniu unor școli, case de copii orfani ori unor spitale de pediatrie. Ar fi un bun și coerent început… Apoi, să accepte în fața școlarului că el, elevul, nu e un păcătos dacă se îndrăgostește, iar părinții acestuia nu vor fi înghițiți de flăcările iadului pentru că au divorțat. Indicii că biserica e încremenită în secolul sau mileniul trecut sunt numeroase și nu insist. (Nu mă pot abține, totuși, să evoc un caz… Un simplu exemplu dintr-o mie: o emisiune pe postul TV Trinitas, antena pe care domnul Zarojanu, autorul articolului care a generat atâtea tsunami pe contributors, o promova ca fiind un model de deschidere și clericală înțelepciune.  Așadar, în direct, liturghie de seară, oră de smerită audiență. În platoul-naos, un talk-show blagoslovic pe tema raportului dintre succesele medicinei actuale și rigorile ecleziastice. În particular, tema predilectă de discuție era (ne)acceptarea de către biserică a fertilizării in vitro (a femeilor, evident!, ptiu drace!…). O doamnă, supărată că nu are copii, sună să întrebe moderatorul-prea-fericit dacă ar putea recurge, pentru fertilizare, la metodele medicale moderne. Moderatorul sacerdot, ochi blajin-lăcrimoși și glas muribund, a zis, prea fericit, nu. Doamna, deloc fericită, a închis telefonul plângând).


Citeste tot articolul si comenteaza pe Contributors.ro










Citeste doar ceea ce merita. Urmareste-ne si pe Facebook si Instagram.

















2023 vizualizari

Întâlniri on-line | #deladistanță

Top 10 articole cele mai ...



Hotnews
Agenţii de ştiri
Siteul Hotnews.ro foloseste cookie-uri. Cookie-urile ne ajută să imbunatatim serviciile noastre. Mai multe detalii, aici.



powered by
developed by