Bănuiesc că sunt dintre ultimii români care au auzit de existența lui Dan Diaconescu. Neavând multă vreme televizor și necitind ziarele, am aflat târziu, de la prieteni, despre domnia sa – și am ratat toate episoadele cu Elodia, precum și numerele paranormale de la OTV. Am fost impresionat de știrea că un cuplu trăia complet otevizat: ea privea până la miezul nopții, după care îl scula pe el, care prelua ștafeta, iar a doua zi se informau reciproc, nu cumva să scape vreun detaliu catastrofal de important din povestea Elodiei. Habar n-am cum arată (sau, mă rog, arăta) Elodia – și prefer să mi-o închipui. Când, în fine, m-am cablat și eu la lumea televizorului, se înființase deja acel partid cu o titulatură amețitoare: Partidul Poporului Dan Diaconescu. M-am otevizat preț de-o seară, încercând să pricep ce vedeam, am mai privit încă o seară la OTV, apoi încă una, fără să ajung totuși la performanțele cuplului de care am pomenit. Până la urmă m-am lămurit că puteam ghici destul de ușor surprizele și dezvăluirile senzaționale pe care lumea le aștepta cu sufletul la gură, așa că n-am mai frecventat postul acela de televiziune. Dar asta nu mi l-a scos din minte. Chiar dacă nu-l vedeam, aveam în față chipul lui Dan Diaconescu: blând, ascultând cu răbdare pe oricine, pe toți nefericiții care se înghesuiau în studioul lui, cultivând cu mare talent nevoia de pălăvrăgeală și lamentație a românului; în același timp, descurcăreț, dibaci, expert în toate, de la poezie la minerit, de la fizică nucleară la creșterea viermilor de mătase; dar, mai ales, rău cu ciocoii și bun cu poporul. Și atunci am înțeles titulatura partidului: există într-adevăr poporul Dan Diaconescu. De fapt, mă întâlneam în fiecare zi cu poporul Dan Diaconescu pe stradă, în autobuze și în magazine, fără să știu însă cum îl cheamă. Cu vreo douăzeci și cinci de ani în urmă încercasem fără succes să găsesc poporul Ceaușescu-România, despre care se tot vorbea – iar acum lucrurile se întâmplau pe dos: poporul îl știam, doar numele lui îmi scăpa. Dan Diaconescu m-a lămurit.
Și, ajuns într-o stare de grație, am avut o viziune:
Se făcea că eram în toamna lui 2014. Campanie pentru alegerile prezidențiale. Bucureștiul e sub asediul unor poze imense. Televiziunile gem de invitați și de spoturi electorale. (Între timp, s-a înființat și Antena 4, o variantă hard față de Antena 3, considerată prea binevoitoare cu Traian Băsescu.) Rezultatele primului tur al alegerilor prezidențiale: Sorin Oprescu 38,72%, Dan Diaconescu 20,91%, Mihai Răzvan Ungureanu 20,16%, Crin Antonescu 12,45%, Kelemen Hunor 4,33%, Corneliu Vadim Tudor 2,04%, George Becali 0,86% etc. Se lansează acuzații violente de fraudare a alegerilor din partea lui Crin Antonescu și a lui Corneliu Vadim Tudor, în timp ce Mihai Răzvan Ungureanu și Kelemen Hunor ridică resemnați din umeri în fața preferințelor electoratului, iar George Becali tace. Campania pentru al doilea tur de scrutin e teribilă. Echipa OTV, în frunte cu dnii Condurățeanu și Bălan, îți lasă impresia că e simultan pretutindeni în țară, frizând și anticipând paranormalul. Dl Oprescu afișează un zâmbet superior. Au loc tot felul de dezvăluiri, matrapazlâcuri colosale la primăria Bucureștiului, dar dl Oprescu își păstrează zâmbetul superior, transmis de toate posturile de televiziune, inclusiv de OTV, care însă îl retușează în photoshop, schimbându-i radical expresia. Dan Diaconescu supralicitează: dacă înaintea primului tur promisese fiecărui român 50 000 de euro, acum promite 100 000, ba chiar distribuie în toate orașele și comunele țării cereri pentru ridicarea acestei sume direct de la președinție, începând din ziua învestirii sale. Premierul Victor Ponta se avântă vitejește în dezbateri, explicând că există o comisie care l-a absolvit de acuzația de plagiat, iar aceasta e singura comisie credibilă, și că dl Oprescu e un om integru. Dl Antonescu tace brusc. Altminteri, agitație, gălăgie.
În fine, în duminica alegerilor poporul se înghesuie în secțiile de votare. Abia seara ne dăm seama că era vorba mai ales de poporul Dan Diaconescu, că poporul Dan Diaconescu se înmulțise, crescuse ca viteazul din poveste. Rezultatul: Dan Diaconescu 50,86%, Sorin Oprescu 49,14%.
Să-l lăsăm pe Sorin Oprescu să conteste rezultatul la toate posturile de televiziune (mai puțin la OTV, care e în sărbătoare) și să ne concentrăm atenția asupra lui Dan Diaconescu. În Piața Universității s-a montat deja un podium uriaș, iar poporul Dan Diaconescu se îndreaptă în număr mare într-acolo, cu steaguri și pancarte. O muzică – amestec de manea, jazz și cântec patriotic – țâșnește din difuzoare supradimensionate. Când însuși Dan Diaconescu își face apariția, cu făptura lui fragilă, poporul izbucnește în urale prelungite, care acoperă muzica. Noul președinte ridică mâna dreaptă, cu degetul mare în sus, dar nu poate rosti nici un cuvânt. În ciuda bărbăției sale, emoția îl copleșește. Pe cer, focuri de artificii. Și atunci, la marginea mulțimii adunate, se iscă o mișcare: lumea se dă deoparte, lăsând să treacă o femeie acoperită cu o mantie lungă, albă. Ea pășește cu siguranță în golul căscat în fața ei. Când se apropie de podium o zărește și Dan Diaconescu, rămas mut și inexpresiv. Femeia urcă, mantia albă mătură treptele până la podium. Ajunsă sus, se îndreaptă spre marele bărbat de stat, îl ia de mână. Privirea ei e intensă și calmă. Muzica aceea stridentă încetase de mult. Totul se petrece într-o liniște deplină. (Scena ar putea semăna cu cea a sosirii lui Lohengrin în fața Elsei von Brabant, dacă schimbăm sexele protagoniștilor, presupunem că mantia joacă rol de lebădă și eliminăm muzica lui Wagner.) Brusc, toată lumea o recunoaște – o recunosc și eu, deși n-am văzut-o niciodată. Este Elodia. Se lipește de Dan Diaconescu și urmează un sărut lung, ultraholywoodian – cel puțin un sfert de ceas –, a cărui durată însă poporul Dan Diconescu n-o percepe, fiindcă e trasportat, ca și cum fiecare bărbat, femeie, copil sau bătrână s-ar săruta cu Elodia.
Citeste tot articolul si comenteaza pe Contributors.ro
