Prietenului meu, Florin Buzatu
Ca mulţi dintre cititori, mi-am petrecut o bună parte din vara asta toridă înfierbântat în fierăria lui Iocan, spectator al pătimaşelor dispute şi chelfăneli politice, mediatice şi juridice. De pe margine, am deplâns adesea imaginea acestor încăierări şi, succesiv, nivelul de (in)cultură politică şi civică a combatanţilor, manipulările mediatice grosolane şi senina batjocorire a dreptului. Nu revin asupra unor asemenea teme dar, cum dezbaterile şi deliberările au fost vedetele audienţelor verii, compătimesc amărât tot mai vizibila lipsă de respect pentru rigoarea, coerenţa şi temeinicia raţionamentelor şi argumentelor utilizate în dezbaterile din spaţiul public. Pentru exemplificare, nu voi recurge însă la analiza unor simptome ale ilogicului aflate în epicentrul convulsiilor estivale pentru că a curs prea multă cerneală, patimă şi magmă peste asemenea pricini (în plus există riscul ca lipsa de rigoare şi justeţe în tratamentul unor asemenea subiecte să fie motivată de circumstanţe atenuante precum surplusul de umori şi excesul de testosteron din atmosferă). De asemenea, nu am în vedere cazuri extreme, de cruntă lipsă de stricteţe logică şi nici teze de tabloid, aberante sau absurde. Vă propun, aşadar, să lăsăm deocamdată deoparte exemplele de barbare pseudo-silogisme din istoria şi isteria naţional-estivală.
Un studiu de caz interesant l-ar putea reprezenta în condiţiile acestea analizele şi dezbaterile pe subiecte mai puţin încărcate de patimă şi de proximitate. Cazul Assange, bunăoară, analizat într-un articol publicat relativ recent pe Contributors sub titlul “Pussy Riot sau Julian Assange? O alegere simplă” semnat de Petru Clej (Contributors, 20 august 2012), dublat de o analiză geamănă a aceluiaşi distins editorialist intitulată “Barankov, Assange şi dublul standard al preşedintelui ecuadorian” (http://www.acum.tv/articol/57038/).
Evoc textele menţionate nu pentru că ţin să polemizez cu respectabilul autor pe subiectul Assange (temă interesantă, bună de analizat cu un alt prilej). Ele sunt, de fapt, pretextul unei invitaţii la unic standard în orice analiză serioasă şi în fiecare dezbatere publică : obligativitatea rigorii.
Reamintesc, succint, situaţia de fapt: 1. Membrele trupei rock Pussy Riot, au fost condamnate la închisoare în Rusia pentru o pretinsă tulburare a ordinii de drept constând într-un protest muzical împotriva preşedintelui Putin şi a bisericii ortodoxe, protest sub formă de concert organizat chiar într-o biserică, şi 2. Julian Assange, co-fondatorul WikiLeaks, bănuit în Suedia de presupuse infracţiuni sexuale, este subiectul unei cereri de extrădare adresate Marii Britanii, motiv pentru care se refugiază în ambasada Ecuadorului de la Londra şi beneficiază ulterior de un drept de azil politic în această ţară sud-americană. Eschiva lui Assange este motivată de acesta prin temerea că o eventuală trimitere a sa în Suedia nu e altceva decât o primă etapă a extrădării sale ulterioare în SUA pentru a fi judecat ca urmare a incendiarelor şi defăimătoarelor dezvăluiri referitoare la politica externă americană şi războaiele recente.
Domnul Clej analizează datele celor două cazuri şi ajunge la o concluzie fermă: întrucât, în opinia domniei sale, trebuie să aleagă între două simboluri contemporane ale libertăţii de expresie, una “autentică” Pussy Riot, şi una “auto-proclamată”, Julian Assange, dumnealui o preferă, fără “nicio ezitare”, pe cea “autentică”.
Premisele raţionamentului finalizat cu o asemenea concluzie sunt următoarele:
1. Autonomia justiţiei din Marea Britanie (ea fiind “una dintre cele mai independente din lume”), incontestabila independenţă a sistemului judiciar suedez şi permanenta subordonare a justiţiei ruse (care “nu este, după niciun fel de criteriu, independentă, fiind o anexă a puterii executive”);
2. Aroganţa lui Assange, proba supremă a tarelor personajului şi a tertipurilor sale manipulatorii :”În timp ce (sublinierea mea-FŢ) cele trei femei rusoaice au trebuit să îndure arestul preventiv şi de acum încolo vor trebui să îndure puşcăria”, “Mr. WikiLeaks”,”bun la auto-promovare”, “auto-proclamatul”, “se plictiseşte în interiorul Ambasadei Ecuadorului”. El “nu se poate sustrage de la o acuzaţie non-politică doar sub pretextul că ar putea fi extrădat de Suedia în Statele Unite (este aproape imposibil de crezut că Suedia ar consimţi la extrădarea lui Assange într-o ţară în care acesta ar risca pedeapsa cu moartea”);
3. Coincidenţele stranii referitoare la azilul politic acordat de Ecuador şi legăturile “absolut evidente” dintre Assange şi preşedintele Correa. Azilul acordat “nu este întâmplător”, fiind explicabil prin interviul pe care Assange l-a luat preşedintelui Correa, cel care “a îngrădit permanent de la venirea sa la putere libertatea de exprimare a mass media privată din această ţară” («Cel mai notoriu exemplu este condamnarea la trei ani închisoare şi plata de daune 40 de milioane de dolari de către cei trei proprietari ai publicaţiei Universo, Carlos, Cesar şi Nicolas Perez ca şi a editorialistului Emilio Palacio, care l-ar fi calomniat pe preşedinte numindu-l “dictator”»), “acelaşi Correa care se pregăteşte să-l extrădeze pe bloggerul Alexander Barankov, refugiat în Ecuador în 2008, la solicitarea ţării conduse de dictatorul Alexander Lukaşenka”) şi
4. Nevoia opţiunii între Pussy Riot şi Assange, (un fel de tertium non datur).
Deşi nu o menţionează expres, distinsul autor pare să califice prezumţiile de mai sus drept absolute. Am serioase dubii că aşa ar fi. Mă explic pe rând. În contextul în care dreptul de azil politic este oferit unui cetăţean cu respectarea regulilor şi procedurilor statului emitent, orice speculaţii relative la independenţa sistemelor judiciare în discuţie sunt irelevante (1). Neavenite şi improprii în acest context sunt şi presupunerile insidioase referitoare la cetăţeanul în cauză (2) sau speculaţiile tendenţioase cu privire la motivele deciziei (3). În fine, abordarea disjunctivă (Assange sau Pussy Riot) este, cred, improprie (4).
1. Că justiţiile din Suedia şi Marea Britanie se bucură de mai mult respect şi de mai multă autonomie decât cele din Ucraina sau Rusia este un fapt notoriu, probat de rapoartele independente şi de statisticile relevante. Cu toate acestea,
a) Acest adevăr nu diminuează cu nimic substanţa dreptului de azil conferit lui Assange şi, pe de altă parte, nici nu reprezintă proba irefutabilă că sentinţa de condamnare a fetelor de la Pussy Riot ar fi contrară legii (accept că sentinţa din acest ultim caz pare disproporţionată în raport cu standardele europene, dar nu am căderea să judec conformitatea ei cu dreptul rus şi nici nu am probe că ea ar fi, în mod cert, dictată politic).
b) În plus, a sugera că sistemele britanic şi suedez vor fi întotdeauna infailibile şi independente, şi a pretinde expres că justiţia din Rusia ar fi mereu subordonată politic înseamnă a transforma aceste evaluări în prezumţii absolute.
Citeste tot articolul si comenteaza peContributors.ro
