Periferia sudică a Europei trăieşte unul dintre cele mai negre coşmaruri economice cu putinţă. Eldorado-ul de până mai ieri, care atrăgea ca un magnet căpşunarii de pe toate meridianele, a devenit o junglă în care scapă cine poate de bisturiul recesiunii. Spania s-a trezit din fiesta imobiliară sub amfetamine direct la secţia de dezintoxicare a spitalului austerităţii. De la atâta tapas si sangria pe credit, ibericii văd roşu în faţa ochilor în deceniul negru care se deschide înaintea lor.
Cifrele dau fiori. Şomajul a îngropat peste 24% din populaţia activă şi ţine acasă jumatate din tineri. Cealaltă jumătate se târăşte pe salarii de mizerie pentru nevoile reale ale unui spaniol (generaţia mileurista e la mama acasă şi la 30 de ani). Firmele dau faliment pe capete (400% creştere la depunerile de bilanţ). Bancile sunt intoxicate de circa 200 de miliarde de euro de creanţe mai mult decăt dubioase. Orice soluţie de tip bad bank va lăsa urme adânci. Bursa madrilenă s-a topit vara asta la soare. Comunităţile autonome, inclusiv Catalonia, sunt tehnic în faliment, oricum am întoarce cifrele. Costurile de finanţare ale datoriei au explodat (+10 miliarde în dobânzi). Perfuziile cu cele 100 de miliarde ale europenilor stau pregătite. Schimburile de replici cu Bruxelles-ul sunt extrem de tăioase chiar dacă ele transpiră din ce în ce mai puţin în presă. Guvernul spaniol e tetanizat. E mort de frică. Cura de austeritate, fără precedent, de 65 de miliarde de euro îi înnebuneşte pe spanioli, care s-au obişnuit să stea mai mult în stradă, protestând, decât pe la casele lor.
Ecuaţia Spaniei e mult prea complicată pentru a fi rezolvată printr-o simplă strângere de curea. Se pare însă că guvernul actual, cuprins de panică, a început să taie în dreapta şi în stânga fără nici un căpătâi strategic. Şi taie prost, exact în centrele nevralgice care trebuie să asigure productivitatea şi performanţa capitalului tehnic (maşini, uzine) şi uman. Lovesc în educaţie (-26%) şi în R&D (-34%) amputându-şi viitorul. Încheaţă investiţiile (-48%) şi măresc impozitele până la asfixiere. Jocurile politice între comunităţile autonome tergiversează orice soluţie comună. Pieţele spun clar: „comportamentul vostru iresponsabil destabilizează şi mai rău ţara”. Deceniul actual e oricum pierdut şi va folosi strict la cura de dezintoxicare. Cetăţenii trebuie scăpaţi de boala creditării fără căpătâi care depăşeşte cu mult veniturile disponibile ale unui menaj. Economia trebuie scoasă de sub dependenţa imobiliară care a făcut mai mult rău decât bine, per total. Spaniolii vor trebui să îşi diversifice industria dacă vor să scape din prizonierat. La cum arată însă planul de redresare actul, care machiază şi nu loveşte la rădăcină, tare mi-e teamă că nu vom asista la nimic altceva decât la instalarea durabilă a cercului vicios al recesiunii (-1,5% în 2012 şi un -0,5% optimist în 2013). Tinerii spanioli iau drumul exilului german sau francez. Exploataţiile agricole şi uzinele din cele două ţări sunt pline de muncitori spanioli. Lumea pe dos! Dintr-o ţară care făcuse din politica ei faţă de imigranţi o întreagă filozofie, Spania e astăzi net exportatoare (flux negativ de 40 000 de persoane, când în urmă cu câţiva ani 3% din PIB-ul spaniol era asigurat de sosirea străinilor).
