Atunci cind tranzitia este initiata si impusa de sus, fostii conducatori incearca sa-si protejeze interesele “inglobind” practici autoritare in cadrul noului regim. Atunci cind liberalizarea are loc fara democratizare (fostii guvernanti permit anumite drepturi individuale, dar nu devin raspunzatori in fata cetatenilor), hibridul a fost numit dictablanda.
Pentru cazurile cind democratizarea aparenta nu e insotita de liberalizare (adica se tin alegeri in conditii care garanteaza victoria partidului de guvernamint, sau care exclud grupuri sociopolitice specifice, sau in care cei alesi sint lipsiti de posibilitatea efectiva de a guverna), s-a propus neologismul democradura.
Nici unul dintre acesti hibrizi nu merita denumirea de “democratic”, desi amindoi pot duce, eventual, la forme de conducere competitive si responsabile. Dictablanda nu poate dura mult, pentru ca liberalizarea poate radicaliza societatea civila, care se va mobiliza in vederea obtinerii mai multor drepturi decit au intentionat vreodata autocratii sa-i cedeze.
In democraduri, alegerile dau la iveala, de obicei, cistigatori neasteptati, care pot folosi autoritatea unui guvern civil pentru a reduce prerogativele unor enclave autoritare, asa cum este cea militara. Dar sa nu exageram. Acesti hibrizi pot servi si ca fatade pentru autocratii durabile.
Atunci cind presiunile externe scad, sau adversarii interni devin nehotariti, conducatorii pot reveni rapid la status quo ante sau si mai rau.
Dictablanda si democradura au devenit tot mai frecvent forme obisnuite de guvernare, in special in America Centrala si Africa, unde conducatori autoritari incearca sa introduca mecanisme democratice in statele lor, pentru a inchide gura fortelor internationale care cer democratizarea.
Guatemala a fost o astfel de democradura, in care s-au tinut regulat alegeri incepind din 1984-’85, dar unde sfera de actiune a functionarilor civili este restrinsa de catre militari.
El Salvador, unde alegerile desfasurate dupa 1982 au fost insotite de violarea sistematica a drepturilor omului si a drepturilor politice, este un alt exemplu de acest fel, desi ar putea trece pragul catre democratie daca acordurile de pace negociate de ONU vor reusi sa asigure un alt context pentru alegerile din 1994.
Kenya, Togo, Gabon, Zair, Coasta de Fildes si multe alte state africane par mai mult dictablande - sint tolerate contestatii crescinde si chiar activitati multipartite, dar alegerile (daca se tin) sint manipulate in favoarea clicii aflate la putere. In nici o regiune regimurile hibride nu par a fi capabile sa ofere o solutie durabila pentru problemele tranzitiei. (...)
In America de Sud, Europa de est si Asia, fantoma care bintuie tranzitia nu este hibridizarea, ci neconsolidarea. Multe state din aceste regiuni pot esua in instaurarea unei forme stabile de autoguvernare adecvata structurilor lor sociale si acceptata de cetateni.
Democratia, in sensul sau cel mai general, dainuie dupa disparitia autocratiei, dar nu se coaguleaza niciodata intr-un corp de reguli specifice, sigure si general acceptate. Aceste tari sint “sortite” sa ramina democratice aproape din greseala, pentru ca nu exista nici o alternativa serioasa.
Se tin alegeri; sint tolerate asociatiile; pot fi respectate drepturile; aplicarea unor tratamente arbitrare de catre autoritati poate fi in declin - cu alte cuvinte, procedurile minime sint respectate cu o oarecare regularitate -, dar nu se cristalizeaza nicicind un model democratic, propriu-zis, acceptabil si predictibil.
“Democratia” nu este inlocuita, ci continua sa existe si sa actioneze ad hoc si ad hominem, in masura in care apar probleme de solutionat. In aceste conditii, nu exista nici un fel de consens initial care sa defineasca relatiile dintre partide, organizatiile de interese sau grupurile etnice si religioase.
Argentina este ades citata ca un exemplu de democratie neconsolidata de durata, intrerupta de reveniri periodice la dictatura.
De fapt, nu exista doua campanii electorale succesive, care sa se desfasoare dupa aceleasi reguli; toate partidele se tem de pretentiile hegemonice ale adversarelor; preferintele votantilor se deplaseaza dramatic de la un partid la altul; prevederile constitutionale nu reprezinta o garantie pentru noninterventia conducerii centrale; puterea executiva este concentrata si exercitata intr-o maniera
discretionara; segmente ale armatei ramin implicate intr-o conspiratie permanenta impotriva reprezentantilor alesi.
Brazilia, Peru, Filipine par sa corespunda si ele, mai mult sau mai putin, acestei descrieri (Guillermo O’Donnell a atras atentia asupra altor aspecte ale acestui subgrup de tari, pe care le numeste “democratii delegative”; vezi “Delegative Democracy”, Journal of Democracy, vol. 5, no. 1, 1994, pp. 55-69).
Este timpuriu sa facem o afirmatie definitiva, dar “argentinizarea” ar putea fi perspectiva cea mai probabila pentru citeva dintre noile democratii din Europa de est si republicile succesoare fostei Uniuni Sovietice.
Philippe C. Schmitter
(Fragment din “Pericole si dileme pentru democratie”, publicat in revista de stiinte politice “Polis” nr. 3/1994)
