In copilarie a fost sluga la boierii argeseni. Cand a murit era printre primii oameni in stat, dupa Ceausescu. A fost ingropat cu o zi inainte de a implini 69 de ani. Rudele si prietenii nu s-au putut obisnui nici pana in ziua de azi cu ideea ca asasinii lui “Val“ sunt in libertate. Campania de presa a Jurnalului National i-a incurajat sa sparga tacerea impusa de teama repercusiunilor.

EUGEN CIUFU

In vara anului 1989, generalul Vasile Milea si-a petrecut concediul de odihna in comuna natala, Leresti, judetul Arges. “Ca niciodata, a trecut pe la toate rudele si prietenii pentru a-i revedea. Parca voia sa-si ia adio“, povestesc apropiatii generalului. In acelasi concediu Milea a tinut sa vorbeasca si cu preotul Sica Pahontu.

L-a intrebat: “Parinte, pe mine unde o sa ma ingropi?”. “Aici, in fata bisericii, unde este locul eroilor“, i-a raspuns preotul. “Dar eu nu sunt erou, parinte!“, a comentat generalul zambind. Si a plecat. In casa parinteasca a generalului, locuieste acum sora sa, ing. Viorica Dumitrescu. Parca ai intra intr-un muzeu.

Camerele sunt “tapetate“ cu covoare traditionale, paturile, de asemenea, sunt acoperite cu paturi lucrate la razboi. Fotografii vechi si noi troneaza, inramate, pe peretii “principali“.

“Stanculescu ii statea in pozitia de drepti“

Presiunea amintirilor a determinat-o pe Viorica Dumitrescu sa se retraga din discutie. A preferat sa-l lase pe Gheorghe Nitica, sustinut de sotia sa, nepoata generalului Vasile Milea, sa reinnoade firul amintirilor, nespuse pana acum. Ne povesteste ca a fost in nenumarate randuri la “unchiul Vasile“ la biroul din minister. “Am dat mana cu Ilie Ceausescu, cu Stanculescu.

Domne, Stanculescu statea in pozitie de drepti in fata lui Milea. Tin minte ca odata, cand eram la el in birou a venit Stanculescu sa-i prezinte nu stiu ce situatie. Statea, cat era el de inalt, in pozitie de drepti in fata lui Milea. “Permiteti sa raportez”, zice el. “Da’, repede”, ii raspunde Milea fara sa se uite la el. Il mirosise...

“, povesteste Gheorghe Nitica. Intrebam daca Vasile Milea s-a destainuit vreodata despre o eventuala revolta populara. Povesteste nepoata sa. “In ’89 ne-am dus la el la cabinet. Venisem pentru fata noastra care era studenta la Medicina.

La un moment dat, in timp ce stateam de vorba, a intrat un ofiter, nu mai tin minte daca era Barbu sau altcineva, si ii prezinta unchiului meu o hartie, format A 4. Brusc s-a schimbat la fata si ne arata: “Ia uite, ma, ce scrie aici”. Era vorba despre o prognoza a astrologilor rusi pentru urmatoarele luni, in care se arata ca la sfarsitul anului vor avea loc miscari revolutionare.

Eu am zis: “Noi nu credem”. “Ba, sa credeti, ne-a zis el, ca ce spun astia asa va fi”. Tot in ’89 a venit aici (in comuna Leresti – n.r.), in concediu, si s-a dus pe la toate rudele. Nu mai venise de foarte multi ani ca sa stea atata. A trecut si pe la biserica, sa stea de vorba cu parintele Sica Pahontiu.

A vizitat cimitirul nemtesc si a vazut ca toate crucile soldatilor germani cazuti in razboi erau in paragina. Le-a zis celor de la Primarie: “Ba, faceti ma ceva, ca oamenii astia care au murit aici nu au nici o vina, isi faceau datoria pentru tara lor. Vreau sa vad crucile oamenilor in ordine”. Nu a apucat sa le mai vada fiindca a murit. Dupa moartea lui nu s-a mai facut nimic.

Au ramas primele randuri de cruci restaurate, restul sunt si azi tot in paragina“, spune cu indignare Marcela Nitica.

Cu putin timp inainte de a muri, Milea si-a comandat cavoul

Parintele Sica Pahontu este un munte de om. Cult, inteligent si gospodar, parintele este unul dintre cei mai respectati oameni ai locului. Era foarte respectat si de Vasile Milea, care ii era prieten. Se asaza la masa si asteapta cu rabdare ca ceilalti sa termine de povestit. Nu vrea sa intrerupa pe nimeni.

Dupa ce sfarseste Gheorghe Nitica, recules, cu palmele agatate de colturile unei frunti mult prea brazdate de anii neiertatori, parintele Sica incepe sa vorbeasca cumpatat, ca dupa ascultarea unei predici de duminica. “Pentru mine, ca preot, sunt niste lucruri care mi s-au parut ciudate, care m-au contrariat.

O sa incep a va spune ca anul 1989 a fost pentru noi un efort nebunesc pentru renovarea bisericii. Atunci nu puteai sa cumperi materiale de constructie decat cu aprobari de sus. Am cerut ajutor tuturor celor care credeam ca o pot face. Nimeni nu a vrut sa miste un deget. Am apelat la general, ducandu-ma la el. M-a intrebat “Ce s-a intampla, a murit mama?”.

I-am spus despre ce este vorba si m-a intrebat “Ce-ti trebuie?”. I-am spus: ciment si fier beton. A dat niste telefoane si mi-a zis sa merg linistit acasa ca totul se va rezolva. La cateva zile dupa 23 august, sa fie la 27-28 august a venit in concediu, acasa. Era cu nepotii. Nu terminasem biserica, mai aveam putin pana a termina renovarea exterioara, cand, dimineata ma trezesc cu el.

“Am venit sa vad ce-ati facut aici”. La un moment dat ma intreaba: “Daca mor, mie unde imi dai un loc de veci?”. “Pai, domne, ca ministru de razboi, o sa ai mormantul, aici, in fata bisericii, la locul eroilor”, i-am raspuns eu, nedumerit de intrebarea pe care mi-a pus-o.

El imi zice: “Nu prea am fost eu erou, da’ un loc langa cavoul lui socru-meu poti sa-mi dai?”. Ii spun sa stea linistit ca ma ocup eu de problema asta si-mi zice: “Cand ti-oi da eu telefon, te apuci si-mi faci un cavou exact cum are socru-meu. Dar sa nu spui nimanui, nici lui socru-meu, nici nevesti-mi.

Cand ajungi cu constructia la cruce, vii la mine la Bucuresti si mergem sa o alegem impreuna si o sa-ti dau si banii pentru constructie”. Eu i-am zis: “Haide, domne, ca nu-i graba, asta pot sa o fac si peste zece ani”, dar el a insistat: “Nu, nu, cand ti-oi da eu telefon atunci te apuci”. Discutia asta am avut-o intre patru ochi, si veti vedea de ce am spus asta.

In fine, cat a stat la Leresti si-a vizitat toti prietenii si rudele, de parca isi lua adio de la toti. Printre ei s-a numarat si socrul meu, care mi-a povestit imediat dupa aceea ce au vorbit. Socru-meu i-a zis: “Haide, ma, ca acuma iesi si tu la pensie si ne mai asezam un pic, mai mergem la un peste...

”, la care replica lui Milea a fost: “Eu acasa nu mai vin decat intre patru scanduri”, povesteste parintele Sica Pahontu.

“De unde stia generalul Militaru despre discutia mea cu Milea?“

La un moment dat, in cele de mai sus, Sica Pahontu spunea despre discutia sa, intre patru ochi cu generalul Milea, ca va reveni asupra acestui aspect. A facut-o. “In ziua de 26 decembrie am fost sunat de cel care i-a luat locul lui Vasile Milea, de generalul Nicolae Militaru. M-a sunat la Primarie.

La telefon ma intreaba: “Parinte, sunt generalul Militaru, cel care a preluat functia de ministru al Apararii Nationale de la Vasile Milea. Va mai tineti promisiunea pe care ati facut-o generalului Milea, sa-i dati loc de veci, acolo in fata bisericii?”. Am ramas mut de uimire. Discutia, repet, o purtasem cu generalul Milea intre patru ochi.

Reusesc sa baigui “Da, eu orice promisiune pe care o fac o respect cu sfintenie, sunt preot”. Zice: “Bine, o sa va trimit de la Armata niste materiale si niste soldati carora sa le aratati locul in care trebuie facuta groapa”. Nici acum nu stiu de unde stia Militaru despre discutia mea cu Milea.

Banuiesc ca CI-stul care il insotea pe Milea a inregistrat discutia noastra, chiar daca nu era de fata“, spune parintele.

Cuiburi de mitraliera la inmormantare

La inmormantarea fostului ministru al Apararii Nationale au participat peste o mie de persoane. Cel care a oficiat slujba a fost tot parintele Sica Pahontu. Acesta ne povesteste: “Un alt aspect care m-a socat enorm a fost acela ca la inmormantare au venit cu atata armata...

Cuiburi de mitraliera, instalate in curtea bisericii, vanatori de munte imbracati in costume de camuflaj, albe, pentru a se confunda cu zapada... Au facut un circ de nedescris. In fine, la inmormantare au participat, din cate mi-aduc eu aminte, vreo 37 de generali“. Intrebam daca printre participanti a fost si Parcalabescu. “Nu“, raspunde taios preotul.

Inmormantarea generalului a fost inregistrata video de diferiti amatori. Este greu sa vizionezi aceasta caseta. Jalea te cotropeste. De altfel, nici de scris nu este usor. Este greu de descris durerea mamei generalului, care desi nu putea sa mearga din cauza bolilor si a batranetii si-a condus fiul pe picioare, pe ultimul sau drum. Nici nu mai putea sa planga.

Satenii au retinut la acea inmormantare cum, inaintea slujbei, a aparut curcubeul. “Cine a mai vazut curcubeu in luna decembrie?“, intreaba nepoata generalului, Marcela Nitica. Tot ei isi amintesc, cum in acea zi cenusie, innorata, cat a tinut slujba, soarele a stat de straja. Pe caseta video, operatorul amator chiar a filmat la sfarsitul slujbei, cum soarele se ascundea dupa nori.

Dupa inmormantare totul a redevenit cenusiu...

Inima lui Milea este intacta, intr-un borcan asezat in sicriu

Parintele Sica Pahontu mai face o dezvaluire socanta. “La inmormantare au adus si inima generalului, intr-un borcan mare, cu formol. Borcanul cu inima generalului a fost asezat in sicriu. Ne-am uitat curiosi la ea sa vedem daca este lovita de glont. Era intacta. Nu vorbesc prostii, fac parte dintr-o familie de medici. Nevasta-mea e medic, fata mi-e medic. Inima era intacta.

Daca nu s-a evaporat formolul ala poate fi vazuta, cum am vazut-o noi si acum“, dezvaluie parintele, iar sora generalului aproba.

Noi amanunte despre asasinat

Gheorghe Nitica aduce noi date despre asasinatul generalului Vasile Milea. “Un apropiat de-al unchiului Vasile (Milea – n.r.) l-a intrebat pe aghiotantul sau, pe capitanul Barbu: “Domnule, spune-ne si noua cum a murit generalul. Daca vrei ne spui, daca nu nu ne suparam, dar nu ne minti si dumneata cum au facut ceilalti”.

Atunci, Barbu si-a scos pistolul din toc si a lovit cu patul in masa de mai multe ori. Buf, buf, buf. “Uite, asa a murit!”. Si nu a mai zis nimic. Noi, cand ne-am dus la Academia Militara, unde la 29 decembrie a avut loc ceremonialul, se cam terminase. Cosciugul era pus pe masa, cu capul spre iesire. Eu am intrat pe partea stanga a generalului Milea.

M-am uitat la capul lui si l-am vazut vanat in zona tamplei pana la ceafa. Atunci am zis tare: “Nenorocitii, l-au mai si chinuit”. Cineva care m-a auzit a zis: “Taci domne, ca a murit demn”. Vanataia era una de lovitura, era profunda.

De-abia dup-aia am facut legatura cu cele spuse de capitanul Barbu“, spune Gheorghe Nitica, refuzand, insa sa ne dezvaluie identitatea celui caruia i s-a confesat fostul aghiotant al lui Milea. “Nu am acceptul lui si nu vreau sa ii fac probleme. Acum cu toate cele intamplate, omului ii este frica sa vorbeasca“, sustine Nitica. Multora le este frica.

De exemplu, sotia generalului, Nicoleta Milea. Gheorghe Nitica ne spune cum a incercat dupa moartea sotului sa afle cele intamplate. “A mers la Robu, procurorul general al Romaniei de atunci, a ajuns si la Iliescu. In momentul cand a ajuns pe fir unde nu trebuie i s-a atras atentia: “Doamna, aveti copii, mai bine acceptati ideea ca s-a sinucis”.

De-atunci Nicoleta nu a mai facut nici un demers“, spune Gheorghe Nitica.

File de autobiografie

In regimul comunist fiecare cadru militar era obligat sa completeze pe cateva pagini o scurta autobiografie. Ei bine, in aceasta scurta autobiografie, Vasile Milea povesteste cum a inceput sa munceasca de la varsta de 8 ani, la padure, cu tatal sau care era muncitor forestier. La scoala, ca sa se poata intretine, inca din primul an a intrat sluga la un boier din Campulung Muscel.

“In clasa a treia am fost dat afara de la boierul Dumitrescu pentru ca i-am raspuns obraznic, fiind obligat sa stau la parintii mei, in comuna Leresti, si sa parcurg zilnic 16 kilometri de acasa la scoala“, scria, printre altele, generalul.

Sora generalului: “A fost omorat!“

Cel care ne-a ajutat sa reunim rudele generalului de la Leresti a fost Gheorghe Nitica, sotul nepoatei lui Vasile Milea. Marcela Nitica a ramas orfana, fiind crescuta de bunica sa, mama generalului. La discutii a mai participat si preotul Sica Pahontu, si Viorica Dumitrescu, sora generalului, dar si Gheorghe Nitica. Primele intrebari i le-am pus Vioricai Dumitrescu, sora lui Vasile Milea.

Jurnalul National: Cand ati vorbit ultima oara cu fratele dvs?

Viorica Dumitrescu (plangand): Joi, la 21 decembrie l-am cautat la telefon. Eram atat de speriata... L-am gasit pe capitanul Barbu. I-am spus ca vreau sa vorbesc neaparat cu fratele meu. Mi-a spus “Deschideti televizorul si o sa-l vedeti“. Intr-adevar era mitingul...

L-am rugat pe capitan sa-i transmita ca l-am cautat si sa ma sune. Si am tot asteptat sa-mi dea telefon. In 22 decembrie eram la bucatarie ( ing. Viorica Dumitrescu locuia in Brasov – n.r.) si am auzit comunicatul la radio. Am fugit la sotul meu, tipand “A fost omorat!“, cu toate ca la radio spuneau ca s-a sinucis.

Dar cu domnia sa cand ati vorbit ultima oara, mai pe indelete?

In iulie (1989 – n.r.), la Brasov, unde a venit intr-o inspectie si a trecut si pe la noi. Atunci, ca sa scape de cel de la Securitate, care il insotea peste tot, a intrat cu mine in garaj, sub pretextul, de a vedea cum l-am amenajat. M-a intrebat in soapta: “Cum sunteti, aveti vreun necaz?“. Asa era el, se ocupa de familia lui...

Tot in ’89, in februarie, a venit la mine la Brasov, unde o aveam si pe mama. Era ziua ei si el a venit cu un buchet mare de garoafe. Am mai vorbit cu el in septembrie 1989, cand a venit la Leresti.

Dupa moartea sa nu v-a contactat nimeni de la MApN?

Nimeni. M-am dus eu la seful garnizoanei de vanatori de munte din Brasov pentru a ma sfatui cu el cum si ce sa fac. M-a sfatuit sa nu fac nici un demers. Mi-a mai spus ce a patit sora lui Gica Popa, cel care l-a judecat pe Ceausescu. Ei bine, si el s-a sinucis in mod suspect, iar sora lui a incercat sa aduca experti din strainatate pentru a verifica dosarul lui.

Comandantul garnizoanei mi-a spus ca sora acestuia a trebuit sa plece din tara, ca a fost urmarita... S-a lasat pagubasa. Mi s-a facut si mie teama..

In 1989, Milea a semnalat prezenta unui TAB rusesc pe teritoriul Romaniei

O informatie deosebit de importanta, care ajuta la crearea unor conexiuni asupra evenimentelor din decembrie 1989, este facuta publica, in premiera, de catre Gheorghe Nitica. Acesta ne-a declarat ca “inainte de a veni in concediu, Milea fusese in zona Moldovei, unde a vazut un TAB rusesc pe teritoriul Romaniei. Imediat l-a sunat pe Iulian Vlad.

“Bai, ce cauta TAB-uri rusesti in Romania?”. I s-a raspuns ca probabil nu a recunoscut insemnele de pe TAB. S-a enervat. “Pai, tu ma inveti pe mine tehnica militara, ma?”“, povesteste Gheorghe Nitica. Intrebandu-l cine poate confirma aceasta discutie, aflam ca la aceasta a participat un subordonat de-al lui Vasile Milea care poate depune marturie in acest sens.

In acelasi context aflam ca, printr-un nepot de-al sau, generalului Milea i s-a transmis, cu putin timp inainte de Revolutie, ca ar fi bine pentru el sa se retraga din Armata. La randul lui, nepotul respectiv, Calin, a fost sfatuit, dupa moartea generalului, sa abandoneze Academia Militara. Desi era in anul V, tanarul s-a conformat, devenind, in scurt timp avocat in Pitesti.

A murit intr-un accident de masina...

“Uite mama, sunt ofiter!“

Nepoata lui Vasile Milea ne-a povestit cum “Maica“, mama generalului, isi amintea ca acesta, pe cand avea nu mai mult de 3-4 anisori, “isi decupa din sugativa galbena epoleti. Si-i punea pe umeri si se plimba tantos prin camera, zicand cu mandrie: “Uite mama, sunt ofiter!”“.