Daca cineva mai are nevoie de un exemplu care sa-i arate in ce masura calitatea unei democratii depinde de libertatea presei, exemplul respectiv, cum nu se poate mai sugestiv, este chiar situatia de astazi de la noi.

Asa cum este adevarat ca pasii buni pe care i-am facut dupa 1989 au fost posibili si datorita presei, in exact aceeasi masura este adevarat si ca presa are propria responsabilitate pentru ceea ce s-a intamplat rau in ultimii 15 ani.

Intr-un timp in care democratia americana era ea insasi mai mult decat e azi, James Madison, unul dintre parintii fondatori ai Constitutiei americane, scria: „Un guvern popular fara informatie populara, sau fara mijloacele de a o avea, este doar prologul unei farse sau al unei tragedii, sau, poate, al amandorura“.

Mi se pare aproape un mister ca un adevar atat de simplu a fost atat de mult ignorat de oamenii politici. Sigur ca da, e un fapt cat se poate de usor de inteles ca statul (guvernul) are tendinta sa acumuleze cat mai multa putere.

Insa atunci cand lucrul acesta se intampla impotriva libertatii presei, politicienii ar putea sa inteleaga ca asa ceva face un mare deserviciu inclusiv intereselor proprii, mai ales in sensul in care ei tind sa elimine cenzorul cel mai obiectiv si mai eficace al propriilor greseli.

Un studiu recent al Institutului pentru Politici Publice, dedicat utilizarii corupte a banului public in scopuri politice a ajuns la o concluzie daca nu foarte neasteptata in orice caz demna de toata atentia - publicitatea politica din fonduri publice reprezinta una din caile importante prin care politicienii „delapideaza“ resursele publice in interese de partid si electorale.

Principalele metode identificate au fost „contractarea, din fonduri publice, de spatii publicitare in presa scrisa“ si impunerea, televiziunilor private, unei politici editoriale favorabile Guvernului in contul datoriilor catre bugetul de stat. Studiul IPP a facut, in premiera, si o evaluare a sumelor investite in publicitate de Guvern, de primarii si consiliile locale.

Cifrele arata ca in toate cele trei cazuri sumele cheltuite in 2003 pe publicitate au crescut cu circa 400% fata de anul 2000. Si vorbim, repet, de o publicitate platita de niste institutii precum Guvernul, primariile si consiliile locale, si nu de companii ca „Volkswagen“ sau „Coca Cola“.

Asadar, ce alte interese puteau sa promoveze asemenea cheltuieli daca nu „o politica editoriala“ binevoitoare cu conducatorii politici ai respectivelor institutii?

O asemenea practica este imputabila in primul rand politicienilor si institutiilor publice aflate sub controlul lor. De altfel lor le este imputabila inclusiv legislatia foarte permisa si lacunara care face posibila o asemenea practica. Evident, lucrurile nu sunt intamplatoare. Probleme sunt, insa, si cu comportamentul presei.

Pentru ca lucrurile sunt oarecum asemanatoare, vinovat e nu doar cel care da mita, ci si cel care o ia.

De altfel, pe o asemenea logica, unul din articolele „Codului deontologic“ adoptat la nivelul Clubului Roman de Presa a si stabilit ca in relatiile pe care le intretine cu autoritatile publice presei ii sunt interzise „intelegeri care i-ar putea afecta impartialitatea sau independenta“.

Felul in care cea mai mare parte a institutiilor de presa a renuntat la „impartialitate si independenta“, in schimbul unor avantaje pe seama banului public a devenit, la noi, o chestiune de domeniul evidentei. Iar asta chiar daca lamentatiile responsabililor din presa, incriminand Guvernul pentru „aservirea presei“, par sa starneasca tot mai multa compasiune.

Un fapt despre care aproape nimeni nu vorbeste este ca averile unora dintre patronii si directorii din presa par sa fie tot mai direct proportionale - tot mai mari, adica - cu sumele pe care institutiile lor le datoreaza bugetului public ori le incaseaza, ca publicitate, din banii publici.

Ce vreau sa spun este ca atunci cand oamenii politici si Guvernul mituiesc presa, problema nu e numai a oamenilor politici si a Guvernului.

Presa nu poate sa pretinda sa-i fie recunoscut si respectat statulul de „caine de paza al democratiei“, de „a patra putere in stat“ si in acelasi timp sa beneficieze de utilizarea abuziva a banului public in interese electorale si de partid.

Daca lucrul acesta nu va fi inteles, tema libertatii presei va continua sa fie, asa cum din pacate este de cativa ani, numai una pe marginea careia se vor tine niste colocvii foarte reusite. Dar care, nerezolvata, va face in continuare mari deservicii democratiei din Romania.