Se vor implini, peste putine luni, 15 ani de la „prabusirea comunismului” in Romania. La aniversarea din decembrie vor exista cu siguranta romani care se vor simti inselati in asteptarea pe care au avut-o ca responsabilitatile pentru abuzurile si crimele regimului comunist vor stabilite in vreun fel oarecare.

Daca in alte privinte nu prea avem motive sa ne consolam, in privinta asta aproape ca am putea sta linistiti atunci cand facem comparatii. Cu doua sau trei exceptii, lucrurile stau asemanator cam in toate tarile foste comuniste.

Faptul constituie, indiscutabil, o mare anomalie a istoriei postcomuniste. Evaluarile cele mai autorizate ale consecintelor comunismului la scara planetara sunt cutremuratoare. In Cartea neagra a comunismului, Stephane Courtois vorbeste de circa 85 - 100 de milioane de victime. Europa Centrala si de Est a avut propria contributie la aceasta statistica a ororii.

Cu toate acestea, spun, nu s-a intamplat mai nimic pentru aflarea adevarului, stabilirea responsabilitatilor sau macar blamarea din perspectiva morala a comunismului.

Una din prea rarele exceptii o constituie Partidul Popular European. In luna februarie, Congresul al XVI-lea al PPE a votat o Rezolutie de condamnare a totalitarismului comunist. Documentul deplange „lipsa unei evaluari internationale corecte si actualizate a imenselor pierderi de vieti omenesti si a suferintelor indurate de milioane de oameni”.

Apoi, statele membre si cele aspirante la Uniunea Europeana „sunt invitate sa infiinteze comisii nationale care sa cerceteze abuzurile si incalcarile drepturilor omului”, sa renunte la orice fel de confidentialitate in legatura cu documentele care ar putea aduce lumina in cazurile de crime, in special cele comise de serviciile secrete si de politia politica, iar UE i se cere „sa

adopte o declaratie oficiala de condamnare a comunismului totalitar”. In sfarsit, celor care intentioneaza sa ocupe o functie politica in cadrul institutiilor UE li se cere sa-si faca publica activitatea din fostele state comuniste si sa se abtina de la a ocupa vreo functie in cazul in care au facut parte din agentiile comuniste represive.

Aici ar mai fi de amintit ca in iulie 2003 PPE a initiat o rezolutie asemanatoare si in Adunarea Parlamentara a Consiliului Europei. Initiativa venea dupa sapte ani in care Rezolutia 1096 (1996) a APCE (privind „demantelarea” fostelor sisteme comuniste) se dovedise a fi nimic mai mult decat o litera moarta, care parca anume fusese scrisa ca sa ramana astfel.

Rezolutia PPE de la inceputul acestui an compara comunismul cu nazismul, numindu-le „doua regimuri totalitare, la fel de inumane, care au facut, amandoua, milioane de victime”.

Comparatia continua cu constatarea ca infrangerea nazismului a avut ca rezultat anchetarea si condamnarea crimelor acestuia si a persoanelor vinovate, in timp ce comunismul s-a prabusit fara a fi urmat de o condamnare similara in plan international.

Din cauza aceasta, documentul se prea poate sa fi produs o anume suparare celor care cer ca nu doar negarea Holocaustului sa fie pedepsita cu inchisoarea, dar si compararea lui cu comunismul. Indiscutabil ca au dreptate cei ce spun ca Holocaustul a fost o tragedie unica in istorie. Dar unica, in felul ei, a fost si tragedia comunista.

Singularitatea Holocaustului sta, de pilda - intre foarte multe altele, dar foarte important - in aceea ca, macar si numai teoretic, victima comunistilor putea sa evite soarta tragica care o astepta renuntand (sau mimand ca renunta) la convingerile si conditia sa de „clasa”, in timp ce victimele „urii de rasa” nu aveau o asemenea „optiune”; nu-i mai putin

adevarat ca au fost cazuri in care si comunistii au ucis exclusiv pe criteriul rasei. La randul sau, comunismul este singular – dar nu in mod necesar si mai odios – prin numarul categoric mai mare al victimelor pe care le-a facut.

Comparand cele doua nenoriciri, Rezolutia PPE mi se pare ca subliniaza si nu ca minimalizeaza Holocaustul, asa cum din pacate uneori se mai intampla. Si totusi, daca d-nii Michael Shafir si Alexandru Florian i-au trecut deja pe lista neagra pe unii ca Liiceanu, Manolescu, Patapievici, Dorin Tudoran, Gabriel Andreescu sau Monica Lovinescu, nu vad de ce n-ar face-o si cu popularii europeni.

Apropo de d-l Shafir, in urma cu putine luni am citit cu ochii mei o declaratie a sa, un paragraf de lege martiala, dupa care in judecarea comunismului din Romania Paul Goma nu ar fi nici el tocmai legitim sa insiste ca nu toti purtam aceeasi vina. De ce? Pentru ca, atentie, Paul Goma „a facut si el parte din sistem”.

Afirmand asa ceva, mi se pare ca d-l Shafir si-a facut propriei credibilitati un deserviciu de care n-ar fi fost capabili nici cei mai abili adversari ai sai.