65. Nimic nu divulga mai bine un om ca rasul. Se poate mima seriozitatea, se poate mima satisfactia, se poate mima orice, cu exceptia rasului. Aici, resursele ipocriziei devin neputincioase. Un ras fals se vede imediat ca e fals. Nu e nevoie de nici o expertiza psihologica pentru a-i stabili inautenticitatea.
Incat daca vreti, neaparat, sa stiti „ce este“, „cine este“ un anumit personaj, asteptati un moment in care el rade. Puteti sa nu ascultati o vorba din ceea ce spune. Fiti siguri ca in clipa in care va rade (ori se va da de gol ca nu poate decat sa puna o grimasa in locul rasului) nu veti mai avea nevoie de explicatii.
Cum bine s-a observat, rasul e singurul care scapa supravegherii noastre.
Acum, amintiti-va cum rade la televizor Basescu. E un ras zgomotos, grosolan, cu sughituri satisfacute. E un ras incult si impudic. Se labarteaza fara nici o jena, fiindca nu-l retine nimic. Dar – sa recunoastem – omul din spatele acestui ras nu e deloc prost.
Are o minte agera si, pe deasupra, e convins ca, pe malurile Dambovitei, smecheria atinge valoarea unui speraclu care deschide toate portile. Smecheria tine loc de cultura, tine loc de dreptate, tine loc de orice, cu conditia sa ai mijloacele prin care sa o pui in valoare. Iar Basescu le are. In politica actuala, el reprezinta dovada ca nu toti mitocanii sunt ca Dumitru Dragomir sau ca Vanghelie.
Ca nu toti mitocanii sunt lipsiti de farmec. Ne place, nu ne place (mie nu-mi place, dar e o chestie de gust), Basescu reprezinta produsul cel mai reusit al mitocaniei din politica noastra, azi. Alti mitocani (ca autorul formulei „ciocu’ mic“) sunt iremediabil plicticosi. Vorbele le ies din gura ca niste coji despartite demult de miez.
Pe cand Basescu are ceea ce, popular, se cheama „clanta“. Si, ajutat de tupeu, poate face cu aceasta „clanta“ multe in politica autohtona, careia ii place mirosul de vulgaritate. Basescu a devenit chiar redutabil cu gura lui spurcata. Habar n-are sa manuiasca o floreta, dar se descurca excelent cu parul.
Si, fiindca tot au schimbat intre ei „amabilitati“, asteptati un moment in care Nastase ar trebui, in mod normal, sa rada. Ei bine, Nastase nu stie sa rada. Iar cand o face, rasul lui e fals, teapan. Si trece rapid in grimasa. E rasul unui om preocupat sa para, nu sa fie.
Asta imi e de ajuns pentru a crede ca Nastase a comis o gafa monumentala trimitandu-i o scrisoare deschisa lui Basescu. Pe terenul lui Basescu, Nastase n-are nici o sansa.
Poate striga oricat pofteste vorbe grele, ca „jigodii“ sau „nerusinati“, scos din fire de aluzia la miliardul de euro obtinut, probabil, din „lupta“ cu coruptia si investit de el in strainatate. Nu reuseste decat sa se congestioneze si sa arate ca a intrat in panica. In caz ca a fost sfatuit sa ridice tonul, consilierii respectivi ar trebui imediat concediati.
Caci lui Basescu ii e de ajuns sa rada, in stilul lui, si sa zica dispretuitor: „Saracul! Este complet debusolat“. Si gata. Din lunga scrisoare in care Nastase s-a straduit sa fie un bun mahalagiu n-a mai ramas nimic.
Morala? In loc sa pretinda, in mod ridicol, ca nu e arogant (cine-l crede?), Nastase facea mai bine daca incerca, indiferent de rezultat, sa demonstreze ca-i displace sa fie mitocan. E fandosit, da, e megaloman, da, nu-si vede decat umbra proprie, dar isi da cu prea mult parfum ca sa poata folosi cu succes, epistolar, „stilul derbedeu“. Si poate ca romanii ar fi apreciat asta.
Din pacate, d-l Nastase a ascultat de alte impulsuri.
