Un nou subiect preocupa clasa politica romaneasca. Acela al cumulului functiei de prim-ministru cu cea de presedinte de partid sau al separarii lor. Problema este serioasa.

Unii sustin necesitatea ca aceeasi persoana sa fie sef al guvernului si sef al partidului de guvernamant. In acest fel sunt garantate sprijinul politic deplin al guvernului de catre partidul de guvernamant, precum si unitatea lor de gandire si actiune, coerenta intre ideologia de partid si programul executivului.

Se mai subliniaza ca cel pe care electoratul il alege este partidul, iar nu guvernul. In consecinta, partidul trebuie sa raspunda in fata alegatorilor pentru performanta guvernamentala. Or, legatura intre performanta si raspundere este mai greu de facut atunci cand cel care conduce partidul de guvernamant nu se afla si in fruntea guvernului.

De ce sa isi erodeze partidul popularitatea pentru o administratie condusa de altul? Pe de alta parte, atat timp cat conducerea sa nu coincide cu cea a guvernului, partidul va fi totdeauna tentat sa faca presiuni asupra executivului, dandu-i directive cu caracter populist, pentru care nu va dori sa dea seama. Se va reveni, astfel, la fictiunea potrivit careia "partidul nu greseste niciodata!".

In masura in care populatia sufera nemijlocit rezultatele actiunii guvernului, partidul poate spune ca instructiunile sale au fost bune si numai aplicarea lor, deficitara. Premierul va pretinde, desigur, contrariul si astfel se ajunge la fuga de raspundere si la criza in relatiile dintre partid si guvern.

De aici la instabilitate politica nu este decat un pas; iar instabilitatea este ultimul lucru de care Romania are acum nevoie.

Cei care pleadeaza pentru ocuparea functiilor in discutie de catre persoane diferite aduc argumentul riscului ca, dupa obtinerea mandatului de guvernare, partidul sa devina un fel de anexa a administratiei. Premierul sef de partid va fi obligat sa lase in plan secund munca politica, relatiile cu militantii si constructia ideologica, spre a se dedica prioritatilor guvernarii.

Or, partidul este acela care trebuie sa organizeze sustinerea guvernului in parlament - ceea ce implica negocieri politice la nivelul grupului sau parlamentar, al liderilor sai de toate rangurile si al organizatiilor sale locale - si totodata sa mobilizeze societatea in acceptarea si aplicarea politicilor guvernamentale.

Cum munca de partid este net diferita de cea admnistrativa, rezulta ca acelasi om nu poate indeplini simultan doua misiuni de o asemenea anvergura. Devenit anexa a guvernului, partidul de guvernamant se administrativizeaza, adica simultan se birocratizeaza si isi pierde identitatea ideologica.

Redus la dimensiunea organizatorica, partidul ajunge incapabil sa asigure legatura politica dintre administratie si populatie si nu mai ofera executivului viziunea ideologica fara de care buna guvernare nu poate exista.

Cu aceste explicatii ambele teze par la fel de solide. Cea dintai ar putea, totusi, sa prevaleze daca ar interveni o anumita schimbare de optica asupra felului in care se organizeaza un partid si un guvern intr-o democratie consolidata. Astfel, ar fi de retinut ca, in mod normal, nici premierului si nici ministrilor nu ar trebui sa li se ceara a actiona ca tehnocrati.

Ei sunt, de fapt, trimisii partidului in fruntea guvernului. Dispensati, deci, de administrarea curenta ar avea timp sa se ocupe si de partid.

Pe de alta parte, daca admitem ca liderii nu sunt infailibili si ca actul de conducere trebuie organizat ca un sistem de control reciproc si contraponderi, atunci nu se vede de ce nu s-ar crea in cadrul partidului anumite instante care s-ar ocupa de conformitatea ideologica a actului de guvernare.

Chiar si un premier presedinte de partid ar trebui sa se incline in fata recomandarilor unui asemenea for. Astfel, partidul si-ar pastra identitatea si autoritatea, fara a fi un factor de presiune populista ambarasanta pentru guvern si fara a se ascunde in spatele raspunderii acestuia.

Daca toate argumentele si observatiile care preced pot fi discutate, indiscutabil nu doar gresita, ci si periculoasa este ideea ca o persoana, odata ajunsa prim-ministru, va obtine in partidul de guvernamant si influenta necesara spre a dispune de combustibilul politic cerut pentru functionarea in siguranta a masinariei guvernamentale.

Intr-o buna gandire democrata, lucrurile stau exact pe dos: nu devii influent in partidul pe care electoratul l-a desemnat sa guverneze, pentru ca esti prim-ministru, ci devii prim-ministru pentru ca esti influent in acel partid. Influenta politica tine de legitimitate.

Or, legitimitatea trebuie dobandita (evident, prin merite) inainte de obtinerea functiei, iar nu dupa aceea, in baza detinerii ei. Cei care achizitioneaza legitimitate dupa ajungerea pe functie, presupunand, in mod normal, legitimitatea, sunt tentati sa foloseasca functia spre a deveni legitimi.

Obsesia pentru eliminarea "vechii garzi" este o consecinta inevitabila a respectivei tentatii si ea consuma energii altminteri destinate constructiei, pentru a ajunge doar la destructurarea partidului.

Mai mult, spre a folosi functia ca sursa de legitimitate, ocupantul functiei nu se va limita la a personifica puterea ce i-a fost acordata odata cu ea, ci va trece la personalizarea puterii; adica, la confiscarea si la exercitarea acesteia potrivit unei agende proprii.

Intr-un atare scop, legitimitatea este echivalata si substituita cu infailibilitatea, iar la aceasta din urma se ajunge prin refuzul de a mai pune in discutie deciziile. Dovada infailibilitatii este unanimitatea care, din metoda de adoptare a deciziilor se transforma in metoda de evitare a punerii actiunilor sefului sub semnul intrebarii. Acesta este drumul spre dictatura.

Iar dictatura in partid este doar preambulul dictaturii in guvernarea statului.

Presedinte de partid sau nu, un premier trebuie, asadar, sa acceada la aceasta demnitate pe valul legitimitatii indiscutabile pe care si-a creat-o in partidul de guvernamant. Altminteri, vai de guvern si vai de partid!