M-am uitat, marti seara, la „Starea natiunii“ de la TVR. Si, o data mai mult, m-am lamurit ca traim intr-un timp fara reguli sau cu reguli care, mie, imi displac. Aproape doua ore, sticla televizorului s-a transformat in patinoar, iar presedintele nostru, d-l Iliescu, luneca pe vorbe. Halucinant spectacol! Oficial, ne vorbea presedintele Romaniei.

In realitate, sub privirile resemnate ale celor doi moderatori, se petrecea un stupefiant qui pro quo. Deghizat in presedinte al tuturor romanilor, ne vorbea un propagandist al PSD-ului si al lui Adrian Nastase.

Daca inainte de a pleca spre TVR, d-l Iliescu si-ar fi dat demisia din functia de sef al statului si ne-ar fi fost prezentat ca viitor presedinte al PSD, rolul pe care l-a jucat la „Starea natiunii“ ar fi fost „normal“; desigur, in masura in care e normal sa consideri PSD un partid, cu adevarat, de stanga, nu o firma politica pentru afaceri necurate cu politica; si in

masura in care, de la Cotroceni, nu se vede din Romania decat o multime abstracta si credula, care abia asteapta sa-i fie servita, inainte de alegeri, o lectie de patinaj pe vorbe. Nedandu-si in prealabil demisia, propagandistul pe care l-am vazut, marti seara, in postura de presedinte al tuturor romanilor a incalcat flagrant Constitutia in timp ce ne facea teoria respectarii ei.

Urmarind, din ce in ce mai derutat, spectacolul de patinaj pe vorbe de pe sticla televizorului, m-am dumirit in cele din urma ca modurile de a minti in politica sunt, vai, mai multe decat cele pe care mi le-am imaginat eu: minciuna prin omisiune, minciuna prin promisiune, minciuna prin distorsiune si minciuna prin diversiune. D-l Iliescu mi-a dezvaluit o varianta la care nu ma gandisem.

Minciuna prin falsa compasiune. In mai multe randuri, d-l presedinte s-a induiosat de mizeria in care se zbat azi „unii“ compatrioti, a admis ca multi romani o duc foarte greu, s-a aratat intelegator, in plan uman, cu saracii. Dar, de fiecare data, „propagandistul“ a avut grija sa nu ne lase s-o luam razna cu nemultumirile.

Ne-a atras atentia ca guvernul Nastase a mostenit o stare si mai rea, pe care s-a straduit s-o diminueze. Si, chiar, ar fi reusit! Priveam, ascultam si nu stiam ce sa cred.

Sa fi uitat Ion Iliescu, oare, ca totul a inceput acum patrusprezece ani, cam pe vremea cand FSN era gravid cu actualul PSD? Sa nu se fi gandit niciodata ca nu misterioase cauze economice sunt la originea mizeriei celor compatimiti, ci faptul ca o gasca de vreo zece mii de persoane, cu relatii si subrelatii, a pus mana pe Romania, deturnand libertatea cucerita in decembrie ’89? Sa nu se fi

lamurit, oare, Ion Iliescu, desi a vorbit deseori de „nerusinati“, ca democratia autohtona a devenit un paradis al invartitilor si un infern al celor care au crezut, prosteste, in asteptari si promisiuni? Sa nu-i fie jena de teza lui Nastase si a lui Geoana care vad un fel de „succes“ in disperarea celor peste doua milioane de romani plecati sa castige un ban prin Europa?

Sa nu fi inteles ca desfiintarea vizelor n-a fost, pentru o buna parte din populatia activa, decat ocazia de a-si lua lumea in cap? Sa nu-si fi dat seama, in fine, ca nu de compasiune au nevoie romanii napastuiti, ci de putina cinste, de putin obraz si de putina rusine din partea politicienilor? Spre deosebire de Nastase, de Geoana si de alti „social-democrati“ de ocazie, pentru care

saracia nu e decat o tema demagogica, utilizabila in scopuri de putere, Iliescu a cunoscut in copilarie fata hidoasa a mizeriei. Daca n-a uitat-o si e, cum am presupus eu, singurul social-democrat autentic printre noii ciocoi, cu vina de a le fi fost closca, locomotiva electorala si paravan, ar trebui sa stie ca recunoasterea adevarului e unica forma de decenta valabila in conditiile noastre.

M-am intrebat, a cata oara? Mai exista, oare, vreun remediu (in afara de timp) impotriva crizei de repere in care ne gasim? Sincer sa fiu, uneori am impresia ca stam sub fatalitatea unui blestem.