Cele 19 volume din dosarul “arta-cultura-literatura”, aflate acum in arhiva CNSAS, arata adevarata imagine a lui Corneliu Vadim Tudor. Un personaj macinat de frustrari si complexe, pus pe capatuiala cu orice pret, cu reactii imprevizibile si isterice pina si pentru Securitate, practicind santajul atunci cind nu i se satisfaceau pretentiile.

Acestea mergeau de la publicarea volumelor omagiale, la trecerea pe afisele spectacolelor inchinate lui Ceausescu si pina la presiuni pentru obtinerea unui televizor color, pasaport sau a unui case.

Ameninta, scria interminabile scrisori si telegrame “celui mai iubit fiu” sau altor lideri comunisti, dadea telefoane si se conversa amical cu generalii de Securitate, unde ii turna pe scriitorii care se opuneau regimului sau orice alta persoana cu care intra in conflict.

Se batea pe burta cu ministrii, publica la comanda articole de infierare a disidentilor, milogindu-se pentru un ARO “dichisit” sau o casa in centru. Corneliu Vadim Tudor a devenit, la un moment dat, agasant si periculos. Pur si simplu sarea peste cal uzind de relatiile pe care le avea si de statutul de poet de curte, in virtutea caruia batea cu pumnul in masa si considera ca i se cuvine orice.

“Noi ii slujim, si ei nu ne dau ce le cerem”, spune suparat la un moment dat. Problema e ca ajunsese sa ceara prea mult si prea insistent. Cersetoria dadea prost chiar si la generalii de Securitate care, in pofida spriturilor si turnatoriilor, il vedeau asa cum este. Acesta este adevaratul motiv pentru care Securitatea l-a pus sub urmarire.

Un personaj a carui micime este direct proportionala cu numarul volumelor intocmite de Securitate.

In 1986 Corneliu Vadim Tudor incepe sa fie preocupat de achizitionarea unui ARO. Nu orice fel de ARO. “Ci unul asa cum au fotbalistii”, dupa cum ii spune pe un ton de repros Anei Muresan, ministrul industriei de la acea vreme, care il sunase ca sa-i dea asigurari ca cererea a fost aprobata, dar “nu au masini de care solicita el”.

Vadim e dezolat, cum adica, nu merita el o asemenea masina, il intreaba retoric pe bunul sau prieten Eugen Barbu. Convorbirea telefonica are loc pe 28 iunie 1986, iar transcrierea facuta de Securitate se gaseste in primul volum al dosarului D 176. “Ticu (numele de cod al lui Corneliu Vadim Tudor - n.r.

) ii explica faptul ca e vorba de un ARO dichisit, gen limuzina, pentru ca el nu poate sa stea la cozi la benzina”. In joc nu este numai umilinta statului la cozi, pe care, evident, nu o putea imparti cu toti amarastenii, ci chiar onoarea poetului. “E intr-o situatie dificila pentru ca multi colegi de la Agerpres nu-si pot imagina de ce nu a fost servit”.

Presiunile pentru obtinerea ARO-ului se intensifica. Vadim le scrie lui Gheorghe Oprea, prim- viceprim-ministru, secretarului de stat Poterasu, ministrului energiei, Ion Avram, generalului Gainusa, gen. Ilie Ceausescu, lui Ion Dinca.

Etajul si santajul

Dupa cum i se confeseaza lui Eugen Barbu, cererile catre diferitele somitati comuniste ar putea fi insotite si de o mica” reclamatie”. Santajul e pe fata. “A explicat (lui Barbu - n.r.

) ca nu reclama pe nimeni, dar daca s-ar face o ancheta de presa cu sefa de cabinet a Anei Muresan ar iesi multe lucruri spectaculoase la iveala, dar el nu reclama si nu ameninta pe nimeni, vrea doar sa i se aprobe cererea”. Vadim e probabil suparat ca o mituise degeaba pe sefa de cabinet.

“E o sperietoare extraordinara, a luat fara jena de la Tanasescu, de la Socaciu si de la el si n-a rezolvat nimic. Ia cu amindoua miinile si nu rezolva nimic”. De reclamat a reclamat totusi, dovada ca in luna noiembrie il informeaza cu satisfactie pe acelasi Barbu ca “cei de la ARO pe care i-a reclamat el sint arestati pentru sabotaj economic, in frunte cu directorul tehnic”.

Vadim se bucura ca a scapat de “gasca asta”.

Milogeli pentru un ARO cu numar mic, gri metalizat

Pretentiile lui Corneliu Vadim Tudor in privinta ARO-ului incep sa capete forme paranoice. Masina trebuia sa fie neaparat de culoare gri metalizat si, evident, sa aiba numar scurt. Pe 1 august 1986, ii telefoneaza secretarului Poteras, care ii spune ca, “din pacate, masina o sa fie alba”, dar ii da asigurari ca o sa se rezolve, “o sa i-o vopseasca gri metalizat in service”.

Nemultumit, Vadim pune o pila la prim-secretarul de partid de la Pitesti, la care insista pentru culoarea gri si numar mic. Discuta si cu ministrul Avram, care ii promite ca va vorbi pentru culoare. Corneliu Vadim Tudor este de-a dreptul obsedat. Scrie, da telefoane, face presiuni, se roaga, ameninta cu scandalul, este in pragul unei caderi nervoase.

Lumea il banuieste ca deja a primit ARO-ul si ca l-a vindut la pret dublu. “L-a rugat pe prim-viceprim-ministru sa-l scoata din banuiala asta si sa-i dea aprobarea sa-si ia masina”. Vrea ARO-ul si nu intelege de ce nu-l capata odata.

De ce nu este “servit”, tocmai el, pe umerii caruia se sprijina propaganda partidului! Satula de insistentele lui Vadim, Securitatea ii da pina la urma masina mult-visata.

Vadim cersea de la partid pasapoarte, televizoare color si telefoane

Familia Tudor era una mare, avind cerinte pe masura. Poetul de curte avea multi frati, fiecare cu nevoile lui. Unul voia un pasaport, altul un post telefonic sau un televizor color. Si la cine puteau apela, daca nu la fratele cu relatii la mai-marii partidului si Securitatii?! Ziua de 27 iulie 1986 este una a interventiilor pentru nevoile familiei.

Corneliu Vadim Tudor suna la cabinetul generalului Manea pentru a se interesa de actele fratilor sai care vor sa plece in RDG, acte care nu mai ies. “Ameninta ca va iesi scandal, ca se va duce direct la Postelnicu, la ministrul Homostean si la Coman”, noteaza securistul de serviciu convorbirea telefonica.

Vadim nu se lasa si expediaza o telegrama catre ministrul de interne, George Homostean, in care il someaza in chestiunea pasapoartelor. Imediat formeaza un alt numar, cel al ministrului Stelian Pintilie, la care face o interventie pentru montarea unui post telefonic pentru fratele sau Pavel.

Cum lucrurile nu se rezolva imediat, asa cum ar vrea Vadim, ii trimite o telegrama ministrului trasporturilor, Pavel Avram. Tot fratele Pavel avea nevoie de un televizor color, asa ca Vadim se duce la Ana Muresan. Nu cu mina goala. Pavel ii aduce o “sacosa cu tigari”, dar Vadim, strins la buzunar, “nu le da pe acestea, in contul lor va da de la el niste spray” si, evident, o carte cu dedicatie.

Rotitele se pun in miscare si, peste ceva timp, primeste un telefon de la “presedintele Paul Niculescu Mizil, care il informeaza ca problema pentru care i-a scris s-a rezolvat”.