N-am adunat capace şi n-am decupat coduri de bare. Nu m-am lăsat antrenat in puzderia de concursuri care te fac, fie cu o maşină de spălat, fie cu salarii in dolari, pe viaţă. Mizele mici nu mă imbie.
Iluziile mele de imbogăţire merg pe cai mai mari: ori potul, ori nimic! Nu măninc ciocolată ca să pot ciştiga un apartement, nu developez filme ca să prind o excursie pe Nil, nu mestec gumă ca să imi schimb maşina.
Măninc ciocolată pentru că-mi place, developez filmele pentru că vreau fotografii şi mestec gumă din respect pentru aproapele meu. Nu sint targetul promoţiilor.
Joc la Loto ca tot romanul, moderat. Cind am fost in străinătate, am jucat şi la loteriile lor, in care ciştigurile erau mult mai mari. Vara trecută, in Franţa, am luat un bilet cu doi euro şi am ciştigat zece, mi-au ieşit 3 numere din 6.
Deci, se poate! Nu e o ruşine să recunoşti că joci şi nici să-ţi faci planuri de ciştigător. Am un set de proiecte in funcţie de mărimea potului, ştiu in ce parte a lumii imi voi face casă, mi-am stabilit priorităţile turistice, am o listă cu prietenii cărora le voi face donaţii.
Fac parte din clasa mijlocie a naivilor. Dar asta nu mă impiedică să observ pălmaşul care stringe şi trimite capace şi etichete, care dă telefoane sau trimite SMS-uri oferindu-şi adrenalina statistică de zi cu zi.
Nu am cunoscut personal astfel de persoane, nu intră in cercul meu de cunoştinţe, dar cred că ele există, altfel nu s-ar organiza toată această ţesătură şi ar da faliment firmele cu pricina. Concursurile, tombolele, loteriile de trust, tragerile la sorţi sint cazinoul săracului şi IMM-urile speranţei.
Nu le blamez, chiar dacă nu iau parte la ele. Ba chiar vreau să lansez o observaţie referitoare la mutaţiile incete, dar sigure, ale noţiunii de ciştig. Dacă anii nouăzeci au fost marcaţi de iluzia ciştigului in masă prin oculte mecanisme economice, de data aceasta lucrurile stau altfel.
Atunci, in vremea iluziilor sălbatice, pe măsura capitalismului rudimentar, jocurile şi ciştigurile lor prelungeau atitudinea derutată, de asistaţi, a participanţilor.
Noi jucăm, nu muncim! putea fi un slogan potrivit care să ilustreze vinzoleala banilor scoşi de la saltele şi impinşi in maşinăriile Caritas, SAFI sau Mondoprosper. Atunci era vremea ciştigului in masă ori măcar a iluziei bine hrănite că aşa ceva e posibil.
Primele zeci de ciştigători cimentaseră convingerea că există o formulă magică a bogăţiei pentru toţi. Chiar se afirmase, in marginea glumei, că ar trebui să i se dea lui Stoica bugetul de stat ca să o ducem de opt ori mai bine!
Afirmam că s-a schimbat ceva şi sint dator cu o explicaţie. Cred că s-a schimbat atitudinea. Acum e clar pentru aproape toată lumea că nu poate exista ciştig in masă. Acum, loteria şi celelalte componente ale industriei amăgirilor sint văzute, tot mai mult, ca o alternativă oarecare. Am ieşit din credulitate.
Nimeni nu mai vinde case pentru a miza pe marele ciştig. S-a intrat intr-o oarecare normalitate. Loteria este, in opinia mea, doar un teren de antrenament al aspiraţiilor. Oamenii iau in calcul probabilităţile şi marele ciştig e o posibilitate din nu ştiu cite milioane.
Neciştigarea potului timp de citeva duminici la rind nu mai naşte drame, dimpotrivă, ridică ştacheta visului, redimensionează priorităţile, relansează cozile la Loterie.
Iar dacă e adevărat că toată această rostogolire a marelui ciştig este dirijată spre duminica alegerilor, cred că autorii acestei manevre se inşală.
Pentru că, dacă romanii au ajuns la concluzia că loteria e un joc oarecare, de bună seamă că au şi maturitatea de a deosebi agenţia Loto de secţia de votare. Dacă ies din casă şi merg intr-o parte pentru a-şi hrăni iluzia, in cealaltă parte au tot dreptul să voteze fără să creadă in iluzii.
P.S. Dacă voi ciştiga miine milioanele de dolari de la Loto, s-ar putea ca acesta să fie ultimul meu articol din Cotidianul!
