Vorbind despre caracterul legitim al proprietatii private avem in vedere faptul ca societatea capitalista, in sensul pe care il intelegem noi, este bazata pe un regim democratic si constituita pe temeiurile statului de drept. Tentativa de a crea pluralism politic fara suportul unei economii de piata autentice a fost una dintre marile iluzii desarte din anii '90 ai secolului XX romanesc.

Piata perfecta este corespondentul economic al democratiei pure. Exista pareri potrivit carora intre piata si democratie ar exista o anumita contradictie, anume aceea a regulii de baza care declanseaza toate celelalte reguli de functionare. Democratia se bazeaza pe egalitatea dreptului de vot. Fiecare om poate influenta, in mod egal, prin votul sau, configuratia reprezentarii politice.

Acest principiu nu se mai pastreaza in domeniul economic, unde, socotind ca echivalentul votului este unitatea monetara, capacitatea de influentare a persoanelor nu este egala, ci variaza in functie de unitatile monetare detinute, adica de puterea economica.

Aceasta contradictie este doar aparenta. Si intr-un caz, si in celalalt, ceea ce conteaza nu este legat de rezultatele intermediare, ci de regula de baza si de modul de functionare. Or, regula de baza este aceea a egalitatii de sanse, a accesului la informatie si a liberei alegeri a pozitiei pe care fiecare doreste sa o detina in jocul respectiv.

Asa cum, la un moment dat, prin sistemul electiv, o persoana detine o influenta si o putere de decizie mai mare, reprezentand voturile celor care o aleg, tot astfel, in conditiile pietei, cei care obtin, respectand regulile pietei, o capacitate financiara mai mare, pot fructifica mai bine oportunitatile pietei.

Ceea ce conteaza - si intr-un caz, si in celalalt - este legitimitatea, fie ca este vorba de legitimitatea puterii, fie ca este vorba de legitimitatea averilor.

Chestiunea legitimarii averilor este foarte delicata si comporta doua aspecte aparent paradoxale. Pe de o parte, acceptarea, de plano, a legitimitatii tuturor averilor dobandite pana acum este un mod de a trece peste toate abuzurile si excesele oligarhice comise in trecutul apropiat, dintre care numeroase au intrat deja, daca nu in evidentele Procuraturii, cel putin in dezbaterea opiniei publice.

Pe de alta parte, contestarea legitimitatii averilor, cata vreme ilegalitatea dobandirii lor nu a fost probata, ar insemna un atac de-a dreptul proudhonian la proprietate.

Noi nu suntem nostalgici ai aristocratiei, pentru a cauta legitimitatea istorica a averilor. In conditiile in care, timp de peste patru decenii, proprietatea privata a fost desfiintata, aceasta chestiune nu se pune decat intr-o forma restransa, ca respectare a principiului retrocedarii bunurilor confiscate de regimul comunist.

Dar aceste bunuri, chiar in masura in care ar fi integral retrocedate, ar constitui astazi doar o mica parte a acumularilor la care facem referinta.

Nu suntem pentru declansarea unei campanii de legitimare. O astfel de campanie, oricat de multe precautii s-ar lua, se va transforma intr-un prilej de rafuiala politica, de timorare a mediului de afaceri si de agresare a principiului garantarii proprietatii private.

Singurul mod real de legitimare a averilor este dezvoltarea si consolidarea pietelor. Prin existenta unui mediu competitional si prin dezvoltarea mecanismelor de piata ceea ce se va crea din acel moment va avea legitimitate. Iar averile create pe baze oligarhice, lipsite de raporturile preferentiale care le-au nascut si le-au hranit, isi vor reduce importanta, unele disparand cu totul.

Democratia consolidata si capitalismul concurential sunt singurele modalitati prin care poate fi depasita actuala criza de legitimitate din politica romaneasca.

Efectele negative ale tranzitiei trebuie cautate tocmai in aceasta criza de legitimitate. Din pacate, criza de legitimitate care a aparut in anul 1990 nu a facut decat sa se adanceasca. Factorul agravant al crizei este legat de evolutia structurala a mediului institutional romanesc.

In acest fel, se poate observa cat de importanta este dezvoltarea pietelor in cadrul tranzitiei. In Romania, s-a manifestat, inca din 1990, un anumit decalaj intre evolutia institutionala a politicului si cea a economicului. Anume, institutiile democratiei politice au avut o evolutie mai rapida decat institutiile democratiei economice.

Alegerile democratice au fost utilizate pentru prima oara in mai 1990, atunci cand sistemul proprietatii de stat depasea covarsitor proprietatea privata. De altfel, cu exceptia micilor intreprinderi de pana la 20 de salariati, proprietatea privata, ca rol economic, nici nu era acceptata de legile tarii.

Reprezentantii politici ai sectorului economic de stat au avut in acest fel un avantaj urias pe care, de altfel, l-au materializat printr-o majoritate parlamentara efectiva de peste 80%. Aceasta majoritate politica a gestionat transferurile de proprietate de asa maniera incat reprezentantii noului sector privat sa fie aceiasi cu reprezentantii intereselor sectorului de stat.

Configuratia politica din 1990 a fost decisiv influentata de structura proprietatii. O buna parte a sectorului privat s-a dezvoltat apoi in simbioza cu sectorul de stat, fie ca era vorba de sectorul comercial de stat, fie ca era vorba de sectorul bugetar.

In mare masura, sistemele de interese economice din Romania nu s-au schimbat, chiar daca in structura de proprietate au intervenit anumite diferente. Sistemele de interese economice centrate pe structurile statului au ramas dominante. O dovada in acest sens este faptul ca, timp de aproape cincisprezece ani, configuratia politica in Romania a ramas, practic, neschimbata.

De altfel, se poate observa ca strategiile guvernarilor succesive au ignorat dezvoltarea pietelor. Ca sustinere economica, ca suport electoral si ca mentalitate, clasa noastra politica este inca foarte dependenta de stat.

Ramane in sarcina guvernarii viitoare, care va fi si guvernarea integrarii europene, sa depaseasca toate aceste obstacole, incheind, in acest fel, trazitia postcomunista din Romania.