Ucraina trebuie sa fie una dintre prioritatile politicii externe romanesti nu numai intrucat este cel mai mare vecin direct al Romaniei la rasarit, ci si pentru ca este un stat in curs de maturizare care incearca a da expresie aspiratiilor nationale ale unei societati avand, in egala masura, o influenta diaspora in occident (in special SUA si Canada) si afinitati culturale stranse cu Rusia.

Ucraina are, sub aspectul resurselor (naturale, umane, militare, de piata), datele unei puteri regionale dar sufera de o fragilitate institutionala si identitara grava. Insecuritatea sa structurala cumulata cu nationalismul militant, reprezinta o amenintare pentru linistea Europei.

Pe de o parte, statalitatea, integritatea teritoriala, independenta si stabilitatea Ucrainei sunt esentiale pentru securitatea vecinilor ei. O Ucraina stabila faciliteaza raporturile cu Federatia Rusa, putand juca nu atat rolul de stat-tampon, cat pe acela al unei punti intre lumea euro-atlantica si cea euro-asiatica.

Pe de alta parte, o Ucraina Mare ridicata pe baze nationaliste constituie un pericol. Exclusivismul - etnic, economic, politic, cultural etc. - generat de nationalism pe plan intern, sfarseste intotdeauna prin manifestari de agresivitate pe plan extern. Politica de excludere pe criteriul national duce la confruntare interna.

Instabilitatea interna care rezulta se incearca a fi neutralizata prin export la vecini, iar insecuritatea interna se incearca a fi tratata prin convertire in insecuritate externa (adica prin gasirea sau inventarea unor inamici straini). Romania nu poate ignora aceste aspecte.

Desigur, nationalismul ucrainean este si logic si legitim.

Este logic ca un popor care de secole se lupta pentru autodeterminare in granitele unui stat suveran si independent, sa continue a se simti amenintat pentru o vreme chiar dupa ce si-a atins tinta si sa incerce a pastra ceea ce a obtinut de la cei care voiau sa il excluda prin asimilare, excluzand tot ceea ce, diferit fiind, este perceput ca amenintare.

De asemenea, suferinta indurata din partea atator opresori legitimeaza patosul - chiar si exclusivist - cu care natiunea ucraineana isi afirma identitatea. Nu tot ceea ce este logic este insa si drept. Nu tot ceea ce este legitim este si pozitiv sau functional. Iata de ce toata lumea este interesata intr-un proiect "national-democrat" ucrainean.

Cu alte cuvinte, interesata in asocierea a doua procese deopotriva de necesare si anume: emanciparea nationala si emanciparea politica. Prin aceasta, statul-natiune ucrainean ar urma sa functioneze prin incorporarea unui sistem politic democrat.

Un asemenea mariaj (intre etnie si democratie) ar conferi criterii pentru coeziunea interna a societatii ucrainene - egalitatea de sanse intre ucraineni si neucraineni, ca si accesul individual al fiecaruia la plenitudinea drepturilor civile reprezentand baza solidaritatii de interese a tuturor cetatenilor Ucrainei - si, totodata, ar oferi garantii de securitate vecinilor.

In conditiile concrete ale Ucrainei solutia constitutionala la problemele mentionate anterior se bazeaza pe trei puncte: 1. transformarea republicii prezidentiale actuale, cu riscurile derapajului autoritarist pe care le presupune, intr-o republica parlamentara; 2.

acceptarea posibilitatii unui dualism politic ruso-ucrainean de tip federal, apt sa mareasca unitatea statului prin flexibilizarea structurilor sale interne; 3. recunoasterea dreptului la autodeterminare interna a minoritatilor nationale (in plan cultural) in corelare cu aplicarea principiului descentralizarii administrative.

Asupra unei atari platforme se pot pune de acord toti vecinii Ucrainei - precum si UE si NATO. Alternativa este ca un presedinte prea puternic intr-un stat cu o centralizare prea rigida sa alunece pe panta autocratiei in numele si cu instrumentele nationalismului - mai intai etnic iar, apoi, geopolitic.

In masura in care formula constitutionala evocata ar fi adoptata, UE ar putea si ar trebui sa includa imediat Ucraina in politica sa de extindere. In acelasi timp, SUA si Rusia, impreuna cu aliatii lor europeni, ar trebui sa ofere Ucrainei toate garantiile de securitate necesare.

De ce Romania nu este activa in promovarea unor atari idei? De ce conducatorii polonezi si lituanieni au fost in miezul crizei la Kiev, iar romanii nu? De ce SUA si Rusia, UE si OSCE primesc impulsuri din diverse capitale, iar de la Bucuresti nu? Pentru a fi fost altfel politica externa a Romaniei trebuia de mult sa fie alta.

Daca Romania ar fi cultivat trilaterala Polonia-Ucraina-Romania (creata in 1997) aceasta ar fi fost cadrul potrivit pentru un demers comun romano-polonez bine primit la Kiev. Trilaterala a fost insa abandonata.

Daca, in loc sa atace permanent Tratatul de baza romano-ucrainean, Guvernul roman ar fi incercat sa promoveze masuri de crestere a increderii intre cei doi vecini, atunci Romania ar fi fost salutata cu simpatie la Kiev ca un mediator onest. Asa, orice gest al ei este privit cu mefianta.

Daca, dupa intrarea in NATO, Romania ar fi reusit sa obtina un rol semnificativ in cadrul Aliantei, atunci demersurile sale in Ucraina nu riscau sa fie percepute ca o agitatie neavenita a unui partener veleitar.

Daca Bucurestiul ar fi reusit sa normalizeze relatiile cu Moscova, implicarea Romaniei intr-o zona pe care aceasta o considera a fi sfera ei de influenta ar fi fost privita cu interes, iar nu ca neavenita. Nici de resursele OSCE nu se poate profita, intrucat presedintia acesteia a fost folosita pentru imagine, iar nu pentru a castiga influenta.

Romania nu prea are, deci, ce face. Nu poti negocia si intermedia cu succes atunci cand nici unul din cei implicati nu are incredere in tine. Partea mai rea a lucrurilor este ca intelegerile la care se va ajunge in cele din urma vor putea lua in consideratie, cum, de altfel, este normal, doar interesele celor prezenti la discutii, iar nu si pe cele ale absentilor.

Atunci, Romania ar putea plati scump greselile sale de politica externa. Romania, nu insa si adevaratii vinovati care vor juca in continuare cartea excelentei lor imagini din sondajele de opinie.