Salvarea PSD nu poate fi realizată printr-o rotaţie sau coabitare a cadrelor. Fostului partid de guvernămint ii rămine şansa unei decizii radicale, care nu poate fi alta decit sciziunea.
Răsfoind documentele Congresului Extraordinar al PSD din august anul trecut, am descoperit o declaraţie a lui Adrian Năstase, prin care pot fi perfect inţelese atit eşecul lui in cursa prezidenţială, cit şi situaţia foarte dificilă in care se află acum acest partid.
„Domnule prim-ministru Adrian Năstasae, aţi hotărit astăzi la Congres ca, in cazul in care deveniţi preşedintele Romaniei, Ion Iliescu să revină la conducerea partidului.
Dar, in cazul in care nu o să deveniţi preşedinte, cine o să conducă partidul?“, a intrebat un reporter isteţ, in conferinţa de presă de după incheierea lucrărilor congresului.
„Vă mulţumesc pentru faptul că aţi exprimat această ingrijorare in legătură cu viitorul meu politic, răspunsul meu este foarte simplu, sunt absolut convins că voi caştiga alegerile pentru Preşedinţie.
Iar in ceea ce priveşte istoria colaborării cu preşedintele Iliescu, vreau să vă spun sau să vă reamintesc că am convieţuit foarte bine in diferite momente, fie că a fost vorba de situaţii in care partidul era la putere sau in opoziţie“, a declarat atunci, in stilu-i caracteristic, Adrian Năstase.
Aroganţă, suficienţă, minciuni, impresia falsă că nimeni şi nimic n-ar fi putut să-l dea jos de pe caii mari ai Puterii.
In plus, recitind răspunsul de mai sus, devine foarte uşor de intuit amploarea stării de derută in care se află acum fostul partid de guvernămint, care n-a avut pregătit nici un plan de avarie pentru varianta neagră a intrării in Opoziţie. Inainte de noiembrie anul trecut, lucrurile erau clare: Năstase – la Cotroceni, PSD – la guvernare.
Punct. De altfel, aşa cum recunoştea recent şi Mircea Geoană, există incă mulţi, foarte mulţi pesedişti, lideri sau simpli membri, care incă nu vor să accepte realitatea dureroasă a pierderii Puterii.
In aceste condiţii, deruta este principalul motiv pentru care in PSD, contrar unei practici indelung exersate a spălării rufelor in familie şi a ascunderii gunoiului sub preş, a inceput acum războiul pe faţă intre diferitele aripi reformatoare şi grupuri de interese.
Nu sint puţine vocile care afirmă cu tărie că viitorul PSD atirnă de rezolvarea dilemei Iliescu sau Năstase in fruntea partidului.
Ba, in dulcele stil clasic al politicii de cadre promovate in cincisprezece ani de acest partid, unii propun o conducere colegială, care să-i incapă de-a valma şi pe Dan Ioan Popescu, şi pe Miron Mitrea, şi pe Ioan Rus, şi pe Mircea Geoană, plus alte figuri luminate de pesedişti de frunte, peste care să se aşeze nu un moţ, ci două:
Adrian Năstase şi Ion Iliescu. Cu alte cuvinte, să se revizuiască, dar să nu se schimbe nimic. Or, in acest moment, frica de schimbare este nodul gordian pe care trebuie să-l taie principalul partid de opoziţie. PSD are nevoie de o reformă internă profundă dacă vrea să mai insemne ceva pe scena politică a următorilor ani.
Inlocuirea lui Năstase cu Iliescu sau menţinerea lor ca tandem la conducerea partidului e cea mai mare greşeală pe care o pot face membrii PSD.
Fostul preşedinte şi fostul premier ar putea, cel mult, să se mai arate, din cind in cind, simpatizanţilor, de la o fereastră a sediului din Kiseleff, dar in nici un caz n-ar mai trebui lăsaţi să decidă viitorul acestei formaţiuni politice.
Dacă, potrivit lui Vasile Dincu, Ion Iliescu reprezintă eticheta unui produs expirat, la fel de bine se poate spune despre Adrian Năstase că este eticheta unui produs expirat inainte de termen.
PSD are nevoie de o a treia cale. Cind afirm acest lucru, nu mă refer la varianta găsirii şi intrării unei a treia persoane in cursa pentru preşedinţia partidului.
Chiar dacă unii consideră că Mircea Geoană sau Ioan Rus ar putea reprezenta cartea ciştigătoare a pariului cu reforma din PSD, sint motive adunate de-a lungul anilor care mă fac să mă gindesc cu pesimism la asemenea scenarii.
Intre fruntaşii acestui partid, indiferent din ce aripi provin, s-a ţesut un păienjeniş de relaţii in care stau captivi, şantajindu-se reciproc, incapabili să facă vreo mişcare bruscă. Este motivul principal pentru care salvarea PSD nu poate fi realizată printr-o rotaţie sau coabitare a cadrelor.
Fostului partid de guvernămint ii rămine şansa unei decizii radicale, care nu poate fi alta decit sciziunea.
In ciuda aparenţelor şi a spaimei lui Ion Iliescu (sau, poate, tocmai din acest motiv!), numai ruperea partidului şi separarea social-democraţilor din PSD de comuniştii refugiaţi in spatele celor trei trandafiri ar putea readuce cindva această formaţiune politică la putere.
Dacă nu va inţelege acest lucru, oricite cosmetizări vor fi făcute, PSD va rămine un partid bolnav, numai că, după cincisprezece ani, boala e deja lungă şi moartea aproape sigură.
