Singura mea intentie este de a incerca sa le atrag atentia oamenilor de sub comanda lui Calin Popescu-Tariceanu si Premierului insusi asupra faptului ca nu vor avea multe zile senine la guvernare.
Nici in cele mai pesimiste proiectii despre felul in care vor arata primele luni de guvernare ale Cabinetului Tariceanu nu mi-am inchipuit ca se va ajunge atit de rapid la situatia alarmanta a momentului politic actual.
Cu riscul de a primi inca o serie de critici aspre din partea celor care m-ar dori mult mai solar si mai increzator in sansele de reusita ale noii guvernari, sint obligat de realitate sa ma declar profund dezamagit de modul in care inteleg sa lupte PNL, PD si Traian Basescu pentru schimbarile promise si atit de mult asteptate.
O ceata groasa ridicata de petardele unor declaratii aiuritoare pentru electorat, dar in spatele carora se ascund jocuri politice precise, risca sa faca uitata, pina la disparitie, nevoia de „gesturi portocalii“ in actul guvernarii, colorind situatia in albastru.
Ar fi, desigur, o naivitate sa cerem unor oameni politici sa renunte la lupta pentru putere. Din aceasta perspectiva, declaratiile incrucisate din ultima perioada, Catarama vs Tariceanu, Basescu vs Gusa, Gusa vs Videanu, Orban vs Tariceanu – si exemplele ar putea continua pina spre deplina consumare a spatiului tipografic rezervat acestui editorial – ar putea parea firesti, ba chiar si necesare.
La urma urmelor, intr-o societate echilibrata si democratica, e dat oricui sa incerce exercitiul afirmarii publice, chiar si prin fandari agresive indreptate spre propriii colegi de partid sau de guvern.
Dar, si aici chiar nu mai e nici o noutate, Romania nu are o viata sociala echilibrata, una politica nici atit, si nici nu putem rosti impacati ca traim intr-o tara dominata de un profund respect fata de valorile democratiei. De ani multi baltim intr-o polemica mocirloasa, din care se ridica, la rastimpuri, interesele meschine ale unor indivizi care au ajuns, te si miri cum, sa faca politica.
Asa incit, macar in ceea ce ma priveste, sper sa nu-mi fie taxata drept naivitate dorinta pe care mi-am pus-o, in tacere, la inceputul acestui an, de a vedea, macar pentru o perioada de timp, o schimbare in viata politica a Romaniei. Una simpla: mai putine vorbe, mai multe fapte.
Cum stau lucrurile in realitate? Prost. Congresul liberalilor de acum citeva zile a tras prima cruce peste cel mai important proiect politic al ultimilor ani, fuziunea PNL-PD. Cauzele sint, in buna parte, cunoscute, consecintele nu vor intirzia sa apara.
„Eliberate“ de constringerile pe care le impunea perspectiva realizarii unui proiect politic comun, PNL si PD nu se mai afla acum intr-o alianta, ci doar intr-o coalitie guvernamentala.
Deocamdata, poate parea o chestiune de nuante, fara prea mare importanta, dar, pe masura ce actul guvernarii inainteaza, nu e greu de anticipat faptul ca fiecare partid va incerca sa-si aproprieze succesele si sa arunce pe umerii „partenerului de guvernare“ zgura esecurilor.
Iar acest lucru va porni o noua serie de replici dure, de aceasta data insa mult mai periculoase decit cele de pina acum, pentru ca ele nu vor mai avea loc doar intre membrii aceluiasi partid. Replicile vor fi intre „ai nostri si ai lor“, iar de aici pina la crize politice majore nu mai e decit un pas. Lupta surda dintre Ludovic Orban si Adriean Videanu poate fi luata deja ca studiu de caz.
Nu vreau sa cobesc. Singura mea intentie este de a incerca sa le atrag atentia oamenilor de sub comanda lui Calin Popescu-Tariceanu si Premierului insusi asupra faptului ca nu vor avea multe zile senine la guvernare.
In consecinta, ar trebui sa profite la maximum de aceasta perioada, scurta, dar foarte buna, in care beneficiaza de o incredere foarte mare din partea electoratului, dar si de o relativa amorteala a tuturor partenerilor din coalitia de guvernamint, si sa lase deoparte jocurile politice, lupta pentru ocuparea unor pozitii de forta in propriile partide sau razbunarile pentru chinurile indurate
patru ani in Opozitie. E timp si pentru asemenea actiuni, abia aici ar fi vorba de naivitate, daca ne-am inchipui ca se poate face politica si altfel. Numai ca toate acestea suporta aminare. Reforma, masurile dure pe care le impune transformarea urgenta a Romaniei intr-o tara pregatita sa adere la UE nu mai pot fi insa aminate.
Asupra acestor obiective trebuie sa se concentreze tandemul Basescu-Tariceanu si asa mi-am si inchipuit ca se vor intimpla lucrurile. Numai ca, vazindu-l pe Presedinte cum arunca in continuare anateme si blagosloviri peste fostii colegi de partid si privind la dorinta de putere nemasurata a Premierului, ma chinuieste gustul unor iluzii amare.
