Filmul german „Despre cautarea si gasirea iubirii“ a coborit mitologia in strada si a stirnit discutii aprinse printre critici. Romanca Alexandra Maria Lara joaca excelent rolul unei Euridice contemporane.

Alexandra Maria Lara este fiica actorului Valentin Platareanu, emigrat in Germania la sfirsitul anilor ’80. Filmul i-a adus artistei nascuta in Romania deplina consacrare, confirmata si de citeva distinctii: un premiu al concernului editorial Axel Springer si un altul, conferit de Video Verlag, intitulat DIVA si acordat la finele lunii ianuarie.

Regizorul Helmut Dietl, care trece in ochii unora drept replica germana a lui Woody Allen, se incumeta sa abordeze subiectul povestii de dragoste dintre Orfeu si Euridice, inversind si amestecind cu buna stiinta rolurile si ispravile eroilor anticei povesti de iubire.

Cocktailul astfel fabricat de cineastul care altminteri a excelat in genul satirei cinematografice („Rossini“, „Schtonk“, „Kyr Royal“) isi datoreaza calitatea in aproape egala masura citorva dialoguri inspirate, semnate de scriitorul Patrick Süskind,

(autorul romanului de mare succes „Parfumul“) si prestatiei celor doi interpreti principali ai eternului cuplu Orfeu si Euridice - Alexandra Maria Lara si Moritz Bleibtreu.

Iubire, despartire si moarte

Vocea naratorului anonim prezinta personajele si situatia, in decorul real si stilizat in acelasi timp al Berlinului, la orele noptii. Mimi Nachtigal, un compozitor aflat in cautarea inspiratiei, zareste iesind din cladirea Operei o femeie tinara care, furioasa, arunca la cos un manuscris.

Mimi recupereaza foile de hirtie - pe una din ele este reprodus afisul operei „Orfeu si Euridice“ de Christoph Willibald von Gluck (aria „Che faro senza Euridice“ fiind si unul dintre leit-motivele muzicale ale filmului). Tinara - Venus Morgenstern - sta descumpanita pe pod, privind oglinda apei ca si cum ar fi fost bintuita de ideea sinuciderii.

Cu delicatete, compozitorul arunca in apa, de pe cealalta parte a podului, foile „recuperate“; privirile celor doi se intilnesc, fiecare isi deschide sufletul in fata celuilalt, idila incepe si iubirea care creste promite sa dureze tocmai fiindca ea se intemeiaza pe o complementaritate creatoare: Mimi scrie cintecele, Venus le interpreteaza.

Cuplul se bucura de glorie, dar succesul si neintelegerile „estetice“ erodeaza relatia. La capatul celor 7 ani fatidici, cei doi se despart fara a inceta sa se iubeasca dar certindu-se cumplit ori de cite ori se reintilnesc. Venus isi urmeaza ascensiunea. Mimi, ramas singur, se cufunda tot mai adinc in apele negre ale melancoliei.

Compozitorul isi insceneaza patetic moartea, ca intr-un libret de opera: pe capacul negru al pianului, formeaza cu pastilele albe pe care urma sa le inghita, numele iubitei sale: Venus. Si, purtindu-si degetele pe claviatura, intre o gura de alcool si cite un somnifer, isi da obstescul sfirsit inainte de a fi epuizat somniferele.

Venus, desi aflata la mii de kilometri distanta, presimte nenorocirea. Intre timp, condus de Hermes, mesagerul zeilor intre Olimp si Hades, Mimi ajunge in Infern unde insotitorul sau (hermafrodit ) incearca sa-l vindece de suferinta iubirii pamintesti.

Un produs derutant si amuzant

Ce urmeaza este previzibil – desi totul se petrece in registrul parodic al melodramei si tragicomediei, cu trimiteri „bufe“ la antichitate: celor doi li se ofera sansa de a reveni pe pamint. Pe drumul de intoarcere Venus preia locul lui Orfeu, iar Mimi pe cel al lui Euridice si urcind din Hades in ceruri cei doi incep din nou... sa se certe.

Venus incalca interdictia, priveste inapoi, ireparabilul se produce. Pe vecie, Mimi dispare in infern. Peste ani i se ingaduie totusi, pentru trei ore, sa revina pe pamint, in inima Berlinului, noaptea, spre a-si reintilni iubita. Asista la concertul dat de Venus-in virsta dar inca fermecatoare.

O abordeaza apoi pe strada si ea recunoaste in chipul tinarului ce-i sta in fata, trasaturile iubitului de demult.

Fara a se conforma intru totul vreunui gen anume, filmul realizat de Helmut Dietl este si ramine un produs heteroclit, derutant din perspectiva estetica, un fel de „patchwork“ amuzant, reconfortant pe alocuri prin vioiciunea dialogului, chiar daca uneori comicul de situatie frizeaza burlescul si, de citeva ori, penibilul.