E din nou la moda brandingul de tara. Tara nu e chiar bine vazuta pe Wall Street, asa ca e momentul s-o mai cosmetizam un pic. N-o intrebam pe ea, ca nu stie, nu e dusa la oras.
Chemam un consultant. Doar el poate intelege sufletul strainului caruia ii iese romanul in fata, noaptea, pe o strada pustie. Cum sa facem ca strainul asta sa nu se mai sperie, ba chiar sa-l indrageasca pe roman? Cu tara lui cu tot?
Naiba stie. Dar asta nu ne poate opri sa nu incercam. Mai ales ca s-au schimbat sefii la Guvern, cel care, potential, sta pe un buget de publicitate de cateva zeci de milioane de dolari. Bani multi, cu margini de profit generoase si munca usoara: stai si te gandesti. Dupa care mai stai putin, te mai gandesti putin si te duci la club, sa tragi o lin...
Totusi, despre ce e vorba in brandingul acesta de tara?
Simplu: ce-ti vine in minte cand iti spun cuvantul Thailanda? Ok, ce-ti venea in minte inainte de tsunami? Hai ca nu-i greu: plaje exotice, thailandeze prietenoase, fructe de care n-ai auzit si un pachet complet sub 2.000 de dolari de cuplu, zece zile. Suna a stereotip si chiar asta si este: brandingul este de fapt crearea unui stereotip misto. Unul cool, daca se poate.
Ca si la masini, exista doua mari tipuri de branduri: cele pamantene, practice, utile, serioase si fara figuri: Ford, Renault, Volkswagen sau CitroIn (sa le spunem commodity brands). Dincolo de ele, cum urci pe scara facuta din carti de credit din ce in ce mai aurii, ajungi la brandurile-cult, de le zice la fel si-n englezeste. Porsche. Bentley. BMW.
Sau Mini, cel dinainte de preluarea germana – o legenda care nu mai avea nici o legatura cu valoarea intrinseca a masinii. Nu toate masinile acestea au inceput prin a fi scumpe si dorite. Toate, dar absolut toate erau complet inexistente acum 150 de ani.
Si putine dintre ele au inceput ca insemne de statut: in fond, primele masini erau de fapt trasuri mecanice mesterite de tipi complet uncool, cu vopsea pe maini si cu priviri suspecte...
Cam in situatia asta e si brandingul de tara. Avem tari muncitoare si serioase, cum e Austria, si tari cool, excentrice si pline de glamour, cum e Principatul Monaco. Toate concureaza pentru locul din capul omului in care se pastreaza, fara nici o regula geografica sau politica, harta lumii, asa cum o vede acel cetatean.
Unde ati pus Kazahstanul acela cu petrolul? Sub Georgia atentatelor, din care se mai vede doar un colt din cauza satioasei Turcii, latita peste tot Orientul, ca o dansatoare din buric? Cu perceptiile acestea ne ne batem acum – si trebuie sa venim cu ceva tare sa ridicam praful. Mai ales ca, vorba proverbului, branduiesti sau nu, vremea constructiei de imagine trece.
Dar cu ce? Ce merge dincolo? Ce uimeste? Ce ne poate diferentia (tineti minte cuvantul asta, in marketing e mai tare decat orice valuta) intre o suta si ceva de tari cu peisaje de atac de cord si productivitate a muncii de delirium tremens? Habar n-am. Si stiti de ce? Pentru ca sunt roman. Prea scufundat in lumea asta si-n stereotipiile ei.
Prea patruns de frumusetea literara a Marii Negre ca sa mai vad gunoaiele de pe mal, de care fug toti strainii. Tocmai de aceea e necesar un print adus de-afara. Un Hohenzolern al brandingului, un Carol I al imaginii publice. Unul care sa ne zica cinstit: n-avem calitati deosebite? Hai sa ne vindem defectele! Da’ stii, colea, in tipla d-aia buna, nemteasca!
