Noapte haiduceasca intr-o locanta de la marginea Bacaului, cindva, pe la mijlocul anilor ’90.

Spre orele trei, petrecaretii – insi care au stors deja averi frumusele din banii publici si pe care vremea a dovedit ca-i asteptau functii si mai mari, cu totii tineri, dar „imbatriniti in raotati“ – se ridica anevoie pe picioare, isi sprijina pintecele de tablia mesei, ridica paharele si incep sa lalaie cintecul „Noi sintem romani, noi sintem aici pe veci stapini“.

Miscati de patriotismul barosanilor – care, in loc sa-i zica de inima albastra sau de femei, isi cinta tarisoara chiar si-n miezul celei mai crunte betii – alti doi insi aplauda, in contratimp, pe ritmul zbieretelor: un sef din politie destituit de citeva ori si de tot atitea ori uns la loc si un comisar de Garda Financiara, a carui nevasta invirte intr-o zi afaceri cit nu poate el verifica

intr-o luna. Martorul ocular povesteste ca – inainte de a i se rupe lui filmul – ultimul cintec pe care-l atacasera acesti veritabili „pui de lei“ era „C-asa-i romanul…“.

Comica intr-un anume fel, scena de mai sus mi-a venit in minte zilele trecute, in fata declaratiei prin care Traian Basescu le batea obrazul europenilor care o tin langa cu „Romania – tara coruptiei“. Presedintele considera ca nu toti cei 22 de milioane de romani trebuie sa suporte o astfel de eticheta si-i invita pe oficialii din Abendland sa fie draguti si sa dea si ceva nume de corupti.

Lasind la o parte momentul ales de seful popularilor germani pentru a readuce in discutie aceasta problema, raspunsul populist al lui Basescu si replica suspecta de ipocrizie a nemtilor (contractul cu EADS a fost incredintat, fara licitatie, de guvernul trecut, dupa ce Nastase si Schröder au rinjit electoral impreuna in beneficiul primului) – chestia asta cu Romania coruptiei merita toata

atentia.

La inceputul anilor ’90, eram tara orfelinatelor-grajduri si a copiilor bolnavi de SIDA. Au urmat la rind aurolacii Micului Paris, ciinii vagabonzi, traficul de carne vie si – conjunctural - incalcarea, pe Dunare, a embargoului impus fostei Iugoslavii.

In haosul tranzitiei de atunci, acest mozaic de mizerii configura o anume identitate: despre ce dracu’ sa fi scris si sa fi declarat altii, daca din Romania doar astea se vedeau? Daca reforma intirzia? Daca Iliescu vorbea cu nostalgie de valorile intinate ale comunismului si decreta public ca proprietatea privata e un moft? Si daca in guverne se perindau fostii oameni de casa ai lui Ceausescu?

Atunci, ca si acum, aceste „etichete“ aveau darul de a stirni „indignarea“ politicienilor nostri, ca si cum mizeria, dezinteresul, prostia, faradelegea ar fi fost boli incurabile, de care nimeni in Romania nu se facea vinovat si de care nu era bine ca strainii sa rida sau, mai rau, sa ni le reproseze.

Anii au trecut, o buna parte dintre anomaliile sistemului de atunci – sub presiune internationala si dupa un lung sir de amenintari si sanctiuni – s-au estompat. Nu mai scoate nimeni pistolul cind aude de SIDA, aurolaci sau maidanezi. N-a fost vorba de o boala nationala incurabila, ci de probleme care, atunci cind cineva a pus piciorul in prag, si-au gasit, in cele din urma, rezolvarea.

Si cu coruptia lucrurile ar putea sta oarecum la fel daca acest sport national n-ar bloca insusi aparatul prin care Romania ar putea sa-si rezolve problema. O lupta eficienta impotriva spagilor de orice fel trebuie sa plece de la a accepta ca, in Europa in care vrem sa intram, la nimeni nu e ca la noi.

Om fi fost noi invatati decenii la rind ca sintem un popor eroic, ca suntem „pui de lei“, ca cinstea e virtutea noastra cea mai de pret. Cert este ca acum, la momentul 2004-2005, in Romania coruptia e o adevarata avutie nationala, din care, intr-un fel sau altul, traieste toata lumea. Iar problema nu este coruptia in sine.

Oriunde in lume sint bani, apar si insii dispusi sa puna mina pe ei, cit mai simplu si cit mai departe de lege. Chestiunea care face deosebirea dintre noi si ceilalti e Justitia. O tara macinata de coruptie are probleme nu cu mentalitatea oamenilor, nu cu banii, nu cu sistemul legislativ. Ci cu Justitia.

Exista in Europa – cea care astazi ne someaza sa terminam dracului cu furatul — o sumedenie de fapte de coruptie, aduse la lumina de anchetatori sau de presa. Exista eurofunctionari bagati pina in git in afacerile din Est, veniti sa ne invete corectitudine. Unii dintre ei vin cu ideile lor si pleaca cu ale noastre.

In definitiv, milionul de dolari se face usor aici, in Romania, nu in Germania – sa zicem –, acolo unde fiscul iti urmareste orice intrare sau iesire de bani. Drept bun exemplu sta cazul Matser – oficialul NATO acuzat ca, impreuna cu Ovidiu Tender, ar fi spalat sute de milioane de dolari in Romania. Justitia lor si-a facut datoria: Matser a fost judecat si condamnat.

Justitia noastra nu a depasit insa nivelul a doua-trei audieri, iar Tender a fost scos din povestea asta, probabil, pentru ca urma sa aiba treaba la RAFO si Carom.

Iesirea lui Basescu impotriva europarlamentarului Markus Ferver nu are nici o justificare. Da, acuzatiile neamtului suna a ipocrizie, dar ele au perfecta acoperire in realitate, si nu e treaba europenilor sa dea nume, ci treaba Justitiei noastre de a verifica si a judeca tot ce s-a petrecut in ultimii patru ani, de la ultimul evazionist si pina la Adrian Nastase.

Iar in treaba asta ar trebui sa aiba si presedintele un cuvint de spus, in ciuda limitelor limpezi pe care i le-a trasat Constitutia. Dar va merge Basescu pina la capat in decontaminarea Justitiei? Sau vom asista la o parodie jucata dupa aceleasi legi nescrise care functioneaza in politica romaneasca – „fara arestari si fara puscarie“ – atunci cind e vorba de greii adversarilor politici?

Daca lucrurile se vor petrece ca si pina acum, n-avem de ce sa ne suparam pe „eticheta“ de tara corupta, indiferent cine ne-o va lipi in frunte.

Si n-avem de ce sa ne miram nici ca amicii domnului Hrebenciuc se aduna, din cind in cind, intre doua convocari la Parchet, sa lalaie, intr-o locanta din marginea Bacaului, nu de inima albastra, nici de femei, ci pe cintecul „C-asa-i romanul cind se veseleste“.